Nu mă voi hazarda în cele ce urmează să repovestesc cu pretenţie de farmec vreuna dintre istoriile „pro natura” cu care scriitorul-pilot Antoine de Saint-Exupéry a zburat până la noi, prin volumul Pământ al oamenilor – un zbor al cuvântului, mai sigur, mai durabil şi mai nepoluant decât al oricărui avion. Cred însă că dacă ar trăi şi astăzi, firea sa generoasă l-ar îndemna să îşi boteze cartea mai degrabă Pământ al vieţii, premisele acestei supoziţii aflându-se explicit sau printre rânduri, peste tot în opera sa.
Pildele din capitolul dedicat deşertului, marcat de amintirea zborurilor peste teritoriile locuite de mauri, nesupuşii mândri ai Africii de nord-vest, sunt de o actualitate certă, fiindcă Saint Ex nu a putut trece pe lângă lecţia despre dărnicia naturii, pe care – tocmai prin lipsă – pustiul şi fiii acestuia, i-au servit-o. În fapt şi ultimă instanţă, o lecţie despre Dumnezeul dinăuntrul lucrurilor. Care, atunci când, generos, ia chipuri familiare, nu mai este observat de către cei mai mulţi dintre noi.
„La Cap Juby, la Cisneros, la Port-Etienne, puii de mauri nu cer bani, ci, cu câte-o cutie goală de conserve în mână, cerşesc apă: ‘Dă puţină apă, dă… ‘ ‘Dacă eşti cuminte!’“ sună mărturia scriitorului despre un dialog straniu. De neînchipuit pentru un european, târguiala asta, amintind o duioasă condiţionare parentală niciodată respectată – „Dacă eşti cuminte”- atinge cititorul ca lama unui brici. Aşa era acolo şi, mai ales, aşa este peste tot unde natura, îmbătrânită sau moartă, nu mai permite nimănui nici copilărie şi nici copilării. Asemenea pipernicitelor plante ale deşertului, unele părând fără vârstă, înţepenite în aşteptarea ploilor şi lignificate prea devreme, şi copiii mauri îşi reduceau visul la singurul lucru fără de care, nemaifiind viaţă, nu mai putea fi nimic. Mi-i închipuiam serioşi, alergând în urma acelor străini care, având apă pe săturate, aveau totul şi care le păreau cu siguranţă ca sosiţi dintr-un rai pământean, tangibil, în vreme ce raiul promis lor şi părinţilor, populat şi el cu râuri, arbori şi păsări cântătoare, le era rezervat doar celor virtuoşi şi numai după moarte.
foto: Nicolae Dărămuș
Mulţi dintre fiii deşertului, ucişi de boli sau de duşmani, piereau înainte de a vedea vreo oază. Alţii, trăind întreaga viaţă pe mişcătoarele cărări ale nisipurilor, îmbătrâneau fără să cunoască umbra unui copac. Cât despre râuri, sunt aproape sigur că, lipsind cu desăvârşire printre dune şi, la acea vreme, în lipsa oricăror figurări grafice sugestive, ele alcătuiau în imaginarul raiului individual tablouri pe cât de numeroase şi diferite între ele, pe atât de diferite de realitatea oricărui râu. Nu era de mirare aşadar că, purtaţi de Saint Ex în avionul său până în Senegal, câţiva fii ai deşertului au izbucnit în plâns „de bucuria de a fi descoperit arbori”.
Pe trei dintre aceştia, un camarad al scriitorului i-a purtat apoi într-un salt aerian până în Savoia Franţei, ţinut dăruit peste măsură. Acolo i-a aşezat pe fiii deşertului „înaintea unei cascade puternice, un fel de columnă împletită”. Au gustat apa aceea şi „era dulce”, numai bună de băut. Neobişnuitul spectacolului pe care, până atunci, îl atribuiseră doar raiului, i-a înmărmurit: înţepeniţi pe mal, oamenii nisipurilor nu se mai dădeau duşi, cerând mereu călăuzei lor alte ceasuri de adăstare: „Trebuie aşteptat”, explicaseră ei europeanului care nu înţelegea. „Aşteptat ce?” – a întrebat acesta. „Sfârşitul”, au răspuns maurii. „Voiau să aştepte ora când Dumnezeu ar fi obosit de sminteala sa. El se căieşte iute, e zgârcit”, citise mai apoi Saint-Exupery în gândul nomazilor înspăimântaţi de nesăbuita risipă.
Întâmplarea mă întărise în convingerea că raiurile oamenilor sunt diferite, ca şi zeii şi ca vieţile lor. În vreme ce raiul celor care nu au pe pământ este populat cu lucruri necesare şi mereu finite, raiul celor avuţi ori prea dăruiţi în trai e aglomerat cu capricii. Iar Dumnezeul săracilor, întruchipat zilnic doar de cele necesare vieţii, toate părând date cu strângere de inimă, este, în ciuda zgârceniei sale, un Dumnezeu iubit şi respectat.
Creştinul care sunt nu are cum ignora mirarea „sălbaticilor” – a „păgânilor”, cum încă ne place să îi numim pe „ceilalţi”, adesea diferiţi doar prin locul unde au văzut lumina zilei – la vederea mâinii Celui de Sus, întrupată în volbura cascadei. Căci, dacă până atunci ei putuseră – cu oarecare drept? – să se îndoiască de El, de data asta „Dumnezeu se făcea cunoscut: nu i se putea întoarce spatele”. Cu atât mai mult am mereu dinaintea ochilor, la limita obsesiei, chipul râurilor acestei ţări, transformate în pubele curgătoare de către conaţionalii mei drept-credincioşi şi pădurile în al căror trup dumnezeiesc aceiaşi drept-credincioşi şi-au băgat drujbele, TAF-urile şi gaterele. Faptul întâmplându-se deopotrivă acolo unde ele aparţin preacuvioaselor lăcaşe de cult.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 6 februarie 2011
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments