foto: Nicolae Dărămuș
Cândva demult, spre a salva şi omul, Noe ascultase doar cuvântul Domnului. Fără să ştie, aplicase „Carta Drepturilor şi Libertăţilor Biodiversităţii”, luând pe arca salvatoare „din toate animalele”, „din toate târâtoarele”, „din păsările cerului” şi „din tot trupul” câte două, „parte bărbătească şi parte femeiască”, spre a li se păstra „soiul pe tot pământul”. Pentru toate, tot la porunca Domnului, Noe încărcase şi mâncare din belşug pe corabia vieţii, mâncare găsită şi muncită cu pricepere şi măsură, netrecându-i nicidecum prin minte să îi ucidă pe drum – după nevoi şi pofte omeneşti – pe unii dintre „pasageri”, spre a-i face cârnaţi, de pildă, îndestulându-şi numai familia. Săturând doar oamenii adică.
Asta fusese însă demult.
Dacă astăzi, înaintea unui ipotetic potop, un Noe modern ar încărca o arcă a salvării după capul său şi după legi, cu siguranţă că, mult mai informat fiind, va uza de Carta Drepturilor şi Libertăţilor Omului. Iar faptul i-ar putea irosi în cele din urmă eforturile şi bunele intenţii.
Fără îndoială că primele locuri – cele mai bune, pe puntea superioară, fireşte – ar fi ocupate de cei care, având mult aur, s-ar vârî în faţă, sub protecţia unor indivizi cu arme sofisticate şi eficace, îndreptate o vreme ca din neglijenţă chiar spre salvator. Alte locuri ar avea necondiţionat tocmai indivizii cu armele, păzind deopotrivă valizele cu aur ale celor dintâi. Scaune garantate ar avea şi câte o pereche de homosexuali, pentru a li se păstra „soiul pe tot pământul” şi pentru a fi politically corect. Să nu uit! Și câtorva fotbalişti, cu amante cu tot – toate, manechine – li s-ar asigura fără dubii transportul. Mai apoi, corabia s-ar umple cu alţi „humanoizi”, nemairămânând loc pentru necuvântătoare. La plecare, panicaţi, nenumăraţi bipezi pauperi şi disperaţi s-ar agăţa de marginea punţilor, de lanţul ancorei, de cârmă şi probabil că vasul s-ar răsturna, scufundându-se.
Dacă totuşi, suprapopulată şi trosnind din toate încheieturile, arca ar ajunge la un liman, oamenii „salvaţi” vor constata că, deşi mulţi la un loc, sunt singuri. Că Pământul, populat doar cu ei, este pustiu.
Posesorii de aur şi arme vor vedea că, oricât aur ar oferi şi oricât ar ameninţa în jur, nu au cum şi de unde cumpăra şi dobândi umbra unui arbore verde sau un pahar cu apă limpede, deşi în jur e plin de apă. Şi cine ştie? Poate că s-ar ucide între ei, chiar pentru un pahar cu apă.
Atunci, modernul Noe, înţelegând în sfârşit că fusese manipulat, într-un ultim acces de etică, pesemne că şi-ar tăia venele. Asta e doar o supoziţie, fiindcă pe Pământ întotdeauna există o alternativă practică la demnitate.
foto: Nicolae Dărămuș
O femeie bătrână din ţinutul Dornelor mi-a încredinţat cândva o zicătoare. Ea suna astfel: „De cum ai intrat în păduri, ai şi scăpat de colţii lupului.” Maxima savantă şi mult mai cunoscută „Homo hominis lupus” era în sfârşit completată: salvarea era „în păduri”. Iar pădurile nu însemnau doar arbori, codru, ci natura însăşi. Întreagă şi sănătoasă, hrănindu-ne şi adăpostindu-ne pe toţi. Adică „tot trupul” cel salvat de Noe demult.
Jurnalul Naţional, 19 decembrie 2010
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments