foto: Nicolae Dărămuș
Probabil că îi voi dezamăgi pe mulţi: nu sunt fan Jamie Oliver.
Cu orice risc, trebuie să îmi recunosc handicapul: nu reuşesc să privesc „performanţele” acestui bucătar din unghiul unui gurmand şi nici al celui care, lipsit de imaginaţie, vrea să îşi îmbogăţească neapărat paleta de reţete culinare cu sturlubaticele improvizaţii ale acestui simpăticuţ şi tupeist guraliv, care, cu părul vâlvoi, ştergându-şi la repezeală degetele de bluginşi, subliniază că ceapa se pune la foc înaintea ardeiului, apăsând cuvintele de parcă în joc e soarta omenirii; ca apoi să se spele pe mâini direct cu sucul de lămâie pe care îl serveşte oaspeţilor peste somon. Pesemne că unele reminiscenţe ale medicului care am fost mă fac să contorizez involuntar nenumăratele vicii de igienă ale flăcăului, fapt ce nu se întâmplă şi la maeştrii bucătari, mult mai pricepuţi şi, tocmai de aceea, mult mai discreţi.
Am fost tentat să scriu despre Jamie mai demult, atunci când declara unui ziar că se va duce la vânătoare de crocodili, undeva în America de Sud sau în Africa. Scopul călătoriei sale cinegetice – subliniat cu mândră voioşie dinaintea presei – era aprovizionarea congelatoarelor proprii cu carne de crocodil sălbatic, din care el urma să compună nişte feluri de mâncare pe cât de sofisticate, pe atât de scumpe. Nu îi trebuia lui Jamie carnea crocodililor de fermă, rezultată din sacrificarea acestora pentru piele. Nu! Jamie voia crocodil sălbatic, hrănit natural, crocodil de la mama lui, natura şi – zic eu – nu cred că l-ar fi deranjat nici dacă printre exemplarele doborâte s-ar fi aflat chiar unul îngrăşat cu carne de om. Fireşte, de om indigen, cât mai negru.
Tot în acel articol el mărturisea că e prieten cu un tânăr bucătar român. Acesta, la rândul său, îşi clama competenţele în prepararea cu meşteşug a labei de urs, de unde am dedus faptul că, înaintea altor subţirimi spirituale, pe cei doi i-a apropiat dragostea pentru banii scoşi, prin propriile restaurante, din gătirea şi vânzarea cărnii sălbăticiunilor exotice sau aflate în extincţie care, se ştie, fac deliciul snobilor bogaţi.
Luat cu treburi mai interesante am uitat de Jamie până în zilele trecute când, tot din presă, am aflat că bucătăraşul cel viteaz a lansat pe Twitter mesajul: „E timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” Mulţumindu-se până acum să îşi dea cu presupusul asupra problemelor globale ale pătrunjelului, coriandrului şi untului cu mărar, dintr-o dată glasul lui Jamie s-a ridicat cu mult peste aburul bucătăriei, condamnând golanii care de o săptămână terorizau Londra. Cum de nu a făcut-o mai devreme? Răspunsul e simplu: în primele patru zile ale revoltei periferizaţilor din Marea Britanie, el, personal, nu avusese nici o pagubă. Când însă restaurantul său din Birmingham’s Bullring – având 270 de locuri şi două stele Michelin – a fost vandalizat, brusc s-a trezit cetăţeanul din bucătarul Oli care, pe lângă îndemnul amintit, constata: „E timpul să ne recuperăm ţara din mâinile lor”; nădăjduind pesemne că, odată cu ţara, îşi va recupera şi el restaurantul din mâna flămânzilor ajunşi infractori.
Ţintind de data asta infractorii cu manşete albe, înainte ca Jamie Oliver să le rostească, cele două îndemnuri mi-au venit în minte nu o dată în ultimii douăzeci de ani, de când asist la vandalizarea pădurilor carpatine. Văduvite de arbori – prin gigantice firme străine conduse de cozi de topor româneşti cu diplome de silvicultor – şi jefuite de sălbăticiuni cu trofee râvnite de plutocraţii lumii, pădurile şi locuitorii lor mor discret, fără să strige la infractorii bogaţi care la ucid. Da, „e timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” şi „să ne recuperăm ţara din mâinile lor”!
În vreme ce în Somalia foametea îşi arăta irepresibil colţii, ONU declara cu îngrijorare că, la această oră, o treime din hrana produsă pe plan mondial se aruncă la gunoi. Foarte probabil că faptul se întâmplă la fel în toată „lumea civilizată”, fie că pubela cu bunătăţi se află la Paris, Washington sau la Londra, deşi 500.000 de copii somalezi sunt în pragul morţii prin înfometare.
În Somalia însă deşertul şi foametea nu au survenit întâmplător.
Înainte de cel de al doilea război mondial, Somalia încă era în mare parte acoperită cu păduri. Stăpânită pe rând în secolul trecut de englezi, francezi şi italieni, ţara a fost spoliată de resurse – inclusiv de cele ale ecosistemului forestier – de către toţi stăpânii săi vremelnici. Astăzi pădurile ocupă abia ceva peste 1% din teritoriul ţării transformate astfel într-un mormânt arid, dar independent. De aici, ca şi din alte locuri ale Terrei, unde – în numele globalizării şi al democraţiei – resursele sunt jefuite de infractori onorabili, ecorefugiaţii pleacă. Cei mai mulţi, firesc, călătoresc spre azurul capitalelor fostelor imperii coloniale: Paris, Madrid, Bruxelles, Roma, Londra… Sunt oraşe în care o treime din mâncare se aruncă la gunoi, unde o vor găsi ei.
„Este clar că în societatea noastră există lucruri foarte greşite”, declara îngrijorat de violenţele stradale premierul britanic David Cameron, lăsând a se înţelege că toleranţa sistemului a fost prea mare faţă de infractorii săraci. Fără îndoială că vandalizatorii şi hoţii trebuie pedepsiţi legal. Să fie toleranţa singura greşeală şi represiunea singura soluţie? Mă îndoiesc. Fiindcă revolta de acum a periferizaţilor din Marea Britanie, precum şi ce a celor din Parisul anului 2005 nu sunt decât semne locale ale viitoarei răscoale globale din satul planetar, împotriva bogaţilor fără de măsură ai lumii.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 21 august 2011
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments