foto: Nicolae Dărămuș
Umbletul prin păduri mi-a deslușit adevărul unei inevitabile și aparent fatale constatări ce muncește – cel puțin de la o vârstă – mintea celor mai mulți. Rostită sau nu, dar mereu adresată ca un reproș Celui de Sus, descoperirea că „viața-i scurtă” devine – culmea, la anii pretinsei maturități! – motorul unei neostoite alergături, pentru „a ne trăi viața”, mai fiecare om nutrind convingerea că moartea este opusul vieții.
Un molid bătrân doborât de drujbă și uitat în codru ar fi putut sa mă-ntristeze, generându-mi judecăți omenești, “practice” nevoie mare: “Uite, l-au tăiat degeaba… Nici măcar nu s-au ostenit să-l folosească la foc. Un om sărman s-ar fi încălzit o săptămâmă cu lemnul lui!”
În ziua aceea însă, molidul resemnat pe covorul de frunze al toamnei mi-a vorbit… Din trunchiul său se ițea, vibrând într-un nemișcat și vesel neastâmpăr, un popor de ciuperci tinere, una și una. Zâmbeau cerului și, cu puțin noroc, pământeanului trecător, fie el căprior, veveriță sau om. Da… Până atunci mă înșelasem. Moartea era doar opusul nașterii. ”Dușmancele” se îmbrățișaseră strâns în trunchiul doborât, dar viața, ca un imn, era pretutindeni.
21 ianuarie 2016
Recent Comments