În urmă cu vreo 30 de ani, pornind cu trenul din Cluj spre Botoșani, spre a merge ”la post„ în Darabanii de pe malul Prutului, Someșul Mare m-a întâmpinat cu puzderia gunoaielor agățate-n vegetația malurilor. Domneau pungile ”de-un leu” rupte, cele care, după îndelungată folosință își găseau mormântul călător în albia râului. Alături de zdrențe și de te miri ce obiecte de prin case – de la dormeze cu arcuri răzvrătite prin pânza somierei, la cauciucuri de mașină – deșeurile Ilvelor ajungeau la Năsăud, ale acestuia la Salva, ale Salvei la Beclean și tot așa…
Parcursesem de multe ori drumul în acei ani și imaginea râului asuprit de om îmi rămăsese-n memorie ca un ghimpe. Mai văzusem pe ici pe colo câte-un mal de apă astfel ”ornat”, dar Someșul Mare îmi părea un ”campion”. Unul al îngăduinței, dar și al puterii de renaștere, căci zăvoaiele lui, ca niște mărunte jungle, precum și prelungi porțiuni de mal fuseseră totuși ferite de ”deșeurile progresului”; iar patul albiei, sădit cu pietre și mâl, rămăsese pe seama păstrăvilor, mrenelor și clenilor, ca mai demult. Da… Nu puteau poci oamenii, cât putea râul să lupte. Pentru sănătatea lui și a lor.
Am revăzut Someșul Mare și după 1989. Treptat, de la o saptămână la alta, știutul chip al râului mi s-a arătat însă idilic față de cel pe care locuitorii satelor riverane, i-l stâlceau și mai fără milă. ”Deșeurile progresului” invadaseră metru cu metru malurile, cotropind totul. Râul era învins.
foto: Nicolae Dărămuș
Cu un prieten – operator de film – am mers acolo. Trebuia să arătăm lumii… Ce? …Ceea ce făcea. A filmat înfiorat. Așa ceva nu mai văzuse. ”Înconjurat” fiind, l-am fotografiat. ”Înconjurat” și eu, n-am mai simțit însă asupra mea, ca alteori pe mal de ape, ”mâna Celui de Sus”. Mă apăsa numai ”mâna omului”.
foto: Nicolae Dărămuș
25 ianuarie 2016
Recent Comments