Când l-am zărit, tocmai răsărise-n marginea pădurii… Să tot fi fost până la el vreo 300 de pași. Prea departe pentru bătaia teleobiectivului meu. Căci, trebuie spus: pentru o fotografie bună, până la vedeta necuvântătoare e bine să nu fie mai mult de o aruncătură de băț. Dar norocul venea să mă ajute. Între el și mine, mai aproape de el decât de mine, se ridica tufișul unui făget ceva mai înalt decât omul. Mă voi trage în dreptul lui – mi-am spus – și, astfel mascat de frunzișuri, voi înainta prudent spre râvnita mea ”pradă”… Zis și făcut. Un pas, doi, trei…alții… Mergea.
Scădeam distanța metru cu metru, foșnetul ierburilor abia atinse părându-mi strident. Altcândva nu l-aș fi sesizat… Priveam în jos, atent pe unde calc, nu cumva ca vreun vreasc uscat să-mi trădeze mersul. Secunde lungi, îndoiala și nădejdea, împreunate… Și, ca întotdeauna, lumea, cu toate ale sale, uitată, dispărută: doar el și eu. Tot mai aproape. O mișcare-n peisaj mi-a ridicat totuși privirea: în tufa spre care năzuiam să m-ascund, se ițise un chip cu ochi de întuneric luminos și cornițe sprintene.
ATRACTIE1
foto: Nicolae Dărămuș

Dumnezeu îi dăduse lui gândul bun și-l mânase spre mine. Ne-am văzut, ne-am plăcut, iar el mi-a pozat ca la fotograf.
Apoi, ieșit în lumină, a făcut câteva salturi și s-a oprit. În plin soare, calm, trăindu-și fără mândrie grația  – stare a naturii  ființelor – s-a uitat la mine îndelung. Soarele îi aprinsese blana. Era altul…

ATRACTIE2
foto: Nicolae Dărămuș
ATRACTIE3
foto: Nicolae Dărămuș

A brăhnit scurt odată apăsarea declanșatorului – certându-mă pentru insistență – și s-a topit în codru.

ATRACTIE4
foto: Nicolae Dărămuș

26 ianuarie 2016