Ceasuri întregi urcaserăm prin căldură. Era sfârșit de august, dar lângă cer, în umbrare peste care soarele trecea cu zgârcenie doar în amiază, zăpezi vechi si grele acopereau grohotișurile, hotărâte să predea ștafeta primilor fulgi. Un frig viu se ridica din ele, ca dintr-o răsuflare întremătoare a Pământului, întremându-ne și speranța: vom găsi ibecșii. Aflându-mi intenția, cabanierul se mulțumise să-mi spună laconic: ”Da, există… Dar trebuie să aveți noroc”. „Am”, îi răspunsesem și am râs amândoi; fiecare însă de altceva.
Mă întâmpinaseră cu o curiozitate limpede, de cum m-am ridicat in picioare. Umblasem până atunci cu prudență, mai mult pe brânci, mereu pitit îndărătul jnepenilor, convins că, fiind un intrus în celestul lor regat, sălbăticiunile o vor lua la goană când mă vor vedea. Judecasem însă numai cu minte de om… Pe o stâncă s-a ridicat un ied.
foto: Nicolae Dărămuș
Mama și un frățior i s-au alăturat de îndată.
foto: Nicolae Dărămuș
Am lăsat la o parte orice fereală și am înaintat: trebuia să răspund cinstit încrederii.
foto: Anca Dărămuș
Pe când am ridicat aparatul la ochi, povestea îmi scosese în cale toate personajele: capra ibex cu trei iezi, iar privirea lui Dumnezeu se întâlnea cu a mea înăuntrul unei lentile.
foto: Nicolae Dărămuș
2 februarie 2016
Recent Comments