Când aștepți cântecul cocoșului de munte, trezirea codrului e mereu aceeași. Ține o jumătate de ceas, nu mai mult. E răstimpul în care trăiești liniștea. O simți de îndată ce ți-ai oprit pașii și, stingând lanterna, te-ai așezat la rădăcina vreunui molid. Întărită de întuneric, liniștea cere omului tăcere și dă putere auzului, simțul nopții. Pândești întâiul ciripit, întrebându-te dacă țârâitul timid, ca un scâncet, înşurubându-se curajos în văzduh prin infinite triluri, este al privighetorii, apoi te cuprind alte glasuri înaripate chemând lumina: huhurezi, mierle, cinteze… Şi pe când coloanele molizilor prind contururi fumurii, printre imnurile ridicate din cetini străbate și cântul lui, izbucnind în cascade scurte, ca dintr-un preaplin greu stăpânit; un cânt discret însă, pe măsura sobrului său veşmânt. Cere ucenicie deslușirea lui… Apoi, în lumina timidă, se bucură și ochii. Urmează emoţia apropierii cu aparatul pregătit. E spectacolul vieții, pe o scenă îndeobște ascunsă și fără spectatori: dans încordat și ”plutit”, semețind evantaiul cozii, zboruri aspre și scurte la firul ierbii, salturi pe loc, răzvrătiri de aripi tari. Și înțelegi atunci vigoarea liniștii.
Canoanele știute își urmaseră cursul în dimineța aceea și eram bucuroși. Soarele pusese peceți de aur pe vârfuri, când am prins să urcăm spre culme. Mergeam primul. Ici și colo, la rădăcina brazilor bătrâni, găseam grămezi de găinaț: semn că-n desetul lor se odihniseră, ațipind cu simțuri treze, cocoși și gotci.
foto: Nicolae Dărămuș
Mergeam agale și la-ntâmplare, scrutând cetinile și de aceea era gata să-l calc.
foto: Nicolae Dărămuș
Era un cocoș bătrân. Cuprins de înțepenirea morții, sta culcat pe-o parte, cu ciocul întredeschis, iar picioarele, încălțate cu ”vârzobi” de iarnă, i se-ntinseseră într-un ultim spasm sub coada strânsă.
foto: Nicolae Dărămuș
Încrucișate pe piept, aripile întregeau resemnarea clipei. Soția și fiul meu urcau povestind. Am ridicat cocoșul și i-am privit: uimirea nu avea nevoie de alt nume.
Am cercetat apoi pasărea.
foto: Anca Dărămuș
Nicio pană zburlită, nicio vătămare la vedere… Și totuși, la baza ”bărbii”, o pată roșie însemna pielea. Am ferit penele: o rană mică, părând urma unor dinți mărunți se afla acolo. Să fi fost oare nevăstuica cea care îndrăznise la așa o pradă? Sau jderul?… Greu de spus. Pădurea pune taină pe dramele nopții. Se va fi avântat în zbor cocoșul, cu dușmanul aninat de gât, va fi trecut prin cetini orbește, lovindu-se și lovindu-l, până când a scăpat? Putea fi și așa… Dușmanul se va fi prăbușit amarnic printre crengi, înspăimântat de vijelioasa călătorie, în vreme ce cocoșul își va fi urmat zborul spre vale, presărând în aer bobițe rubinii. Jos, tot mai jos, până când, secând izvorul sângelui, i-au secat și puterile. Ajuns în patul de ierburi, s-a culcat pe aripa dreaptă, așteptând roua dimineții.
23 februarie 2016
Recent Comments