Pășisem neauzit până-n lizieră, iar la vederea lui – șezând ”cățelește” cu capul plecat între brânci – am crezut că doarme.
foto: Nicolae Dărămuș
Fusese un aprilie grăbit, cu ploi scurte și amiezi caniculare, iar el, cu ochii închiși, învăluit în aerul indulgent al serii, dăduse chip viu liniștii. Ocazie rară! – mi-am spus – pipăindu-mi aparatul. Dar el a tresărit. Și-a-nălțat capul și, străbătută de-un fior, blana a vălurit în răspăr, rotunjindu-i silueta. A cercetat înainte, alert și, ca arse de fierbințeala unei plite, tălpile au săltat, gata să-l izbăvească în cotloanele de sub cetini. Dar a-nțepenit așa, sprijinit pe văzduh. O clipă, două, trei… Iar eu apucasem să-l prind în vizor…
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Voia să se lămurească: nările îi duseseră vestea, dar ochii căutau încă. Brusc, s-a-ntors și m-a țintuit. Am coborât aparatul și privirile ni s-au întâlnit. A stat și am stat… Nu mult. Însă destul ca eu să nu uit.
13 martie 2016
Cum ar spune unii :
– Nasol moment !
Dar eu îi zic, sublim ! Sper că mai păstrezi pantalonii …
P.S.
Mai păstrezi pantalonii ?! 😉
Sau, fiind de camuflaj, s-au ascuns atât de bine încât nu-i mai găseşti….
Nu mai apar literele mari, dar sunt la fel de “şterse”
Ceea ce nu mă împiedică să postez, dar, ca în postarea de mai sus poate crea confuzii, aducând de două ori în discuţie aceiaşi pantaloni.
Scuze ! !
fantastic…este atât de intens momentul încât pare de-a dreptul ireal…