Culcat la o palmă deasupra lor, am vrut să-i mângâi. Chiar îmi băgasem mâna în apă…
Un gest anapoda, caci aș fi tulburat idila. M-am ridicat. Iatacul fluid unde îndrăgostiții păreau să ignore orice pericol, îmi arăta însă – a câta oară? – inocența vieții.
Și candoarea ce transformă gesturile hulpave în crimă; fiindcă în octombrie, în aceste locuri pure, odată cu păstrăvii, ostiile nesătuilor ucid iubirea.
Ea pătrunsese cu totul sub glie, așezându-și icrele în culcușul nisipos, iar el își aștepta rândul.
L-am văzut mai apoi retrăgându-se. Liniștit. Așa părea. Își împlinise rostul. Dar, până atunci, nu-i fusese ușor… Pe creștet, urmele unor șiraguri de dinți ca acul, rod al luptelor sale de cuceritor, îi dovedeau tăria.
O clipă aripioara dorsală a luat aer și undele stârnite au trădat… apa. Am descoperit-o cu uimire.
Până atunci îmi păruse că totul se întâmplă într-un petec de cer.
17 martie 2016
Recent Comments