Noaptea fusese geroasă, iar dimineața mă găsise așteptând vulpea. Era ceasul fumuriu la care, în alte zile, o văzusem de departe trecând pe-acolo spre pădure. Acum, în sfârșit, mă aflam în drumul ei, pitit între tufișuri desfrunzite. Promițând căldură, lumina creștea alene peste valea încremenită, în adâncimea căreia ghiceam șerpuirea pârâului. Șușoteala undelor răzbătea inegal prin copcile rare, conturate moale ici și colo în povara zăpezii. Izbăvindu-se în codru, șiraguri de urme mărunte se încrucișau peste albie, așa cum rămân mereu după umbletul sălbăticiunilor în nopțile aspre. Iar zarea, îndelung sângerie, îngălbenea de la o clipă la alta, semn că măcar Soarele îmi va răsplăti răbdarea; să simți pe față blândețea răsăritului e curată binecuvântare. Mai că-ți vine să închizi ochii…
Dar tufanul a tresărit scurt sub zvon de aripi. M-am întors și mi-am descoperit tovarășul: un mugurar; bulgăr de puf trandafiriu, înfoiat a frig.
Și m-am pomenit zâmbind bosumflatului pe când prima rază i s-a înfipt în piept. Rămurișul din jur s-a aprins și el, iar eu am uitat de ger. Bucuria împărtășită nu e vorbă goală… Lumina era pentru toți.
Recent Comments