Alegerea

foto: Nicolae Dărămuș

Ridicând receptorul, doar atât am auzit: „Veniţi domn’doctor! Unul dintre lupi a sărit gardul. Nu cred să-l mai prindeţi…”
M-am încălţat în grabă, în urechi cu glasul paznicului, gâtuit de emoţie, copleşit de neprevăzutul situaţiei. Nu dăduse bună ziua, nu întrebase nimic şi nu aşteptase vreun răspuns – semn de pripeală – deşi eu, calm, apucasem să-i spun, sec şi impenetrabil: „Vin”. Şi apoi … n-ar fi avut vreun rost să adaug la panica lui ceva din neliniştea ce mă cuprinsese ca un val rece, de neputinţă. Aşadar – îmi spuneam – un sfârşit lamentabil pentru toate strădaniile acestui an. Lupii mei alegeau libertatea… Era început de februarie. Asta era…Chemarea irepresibilă a neamului îşi trimisese solia şi spre ei, pentru întâia oară, arătându-mi că neastâmpărul acelor zile în strâmtoarea ţarcului nu fuseseră doar o toană. Că libertatea ar fi venit cu foame, frig şi alergătură n-ar fi avut prea mare însemnătate. Dar ea avea să aducă lupilor mei moartea. Moartea în chinul muşcăturii crâncene a unei capcane ori, la capătul unor zile de durere, cu o mână de alice în măruntaie, aruncate în pripă de puşca vreunui nepriceput. Apoi, mai era otrava… Rezervați dinaintea străinilor, dar netemători de om ca fraţii lor sălbatici, aşa aveau să sfârşească lupii mei. Am zăpadă proaspătă – îmi spuneam, şi le iau urma…
Ningea vântuit şi maşina se târa abia printre nămeţii drumului, iar eu mă vedeam în zilele următoare căutându-i pe obcină, ţinând în mâini găleata galbenă cu carne. Binecunoscuta lor găleată galbenă. Aşa voi face… Sau să-i las?… Ce le-o fi scris. E alegerea lor, dreptul lor…Nu mai aveam mult.
Dinaintea mea lunca Humorului, troienită sub viscol, strălucea în amorţire. Nici o mişcare. A fugit prin spatele curţii. Acolo nu e gard şi pârâul Varvatei îl scoate-n pădure din câteva salturi – mi-am spus iar… Nu mai e bănuială, sunt sigur. Las maşina şi fug. Fug… Dar nu mult, fiindcă Rolf e acolo, înconjurat de alb şi libertate. Drept, nemişcat, ca-n faţa unei mari cumpene. Aşa cred, aşa îmi place să cred…
Ninge liniştit și, dintr-o dată, chemarea pădurii de dincolo îmi pare neputincioasă dinaintea glasului meu: „Rolf!…Băiatu’ tatii!”…
Ninge liniştit cu adevărat şi prin urzeala de fluturi albi un lup aleargă spre mine. Un galop nebun, neauzit şi prelung ca un zbor. Dintr-un nor de argint, un lup cu ochii galbeni pluteşte la nesfârşit, tot mai aproape… Imponderabil şi neabătut, pe firul privirilor întâlnite… Şi cad acolo în puful zăpezii sub îmbrăţişarea lui tandră, troienit de fericire. Am ochii umezi şi mâna pipăie într-un buzunar o inutilă cheie.

foto: Nicolae Dărămuș

Viaţa medicală, 18 iunie 2003 – vol. Dregătoria cârtițelor, ed. Eco-Logic, 2005