Spaima Bălții era în marginea stufului. Se mișca imperceptibil, cu gâtul drept, asemenea unei fragile lumânări în capătul căreia pândea moartea…
foto: Nicolae Dărămuș
Când cu un ochi, când cu celălalt, înclinând ”periscopul”, scruta adâncimea. În transparența ei, neștiutoare, mișunau prăzi… Și nimic nu părea să tulbure tăcutul ceremonial. Dar, ca fulgerul moartea a zvâcnit și, odată cu clickul aparatului – oleacă întârziat – un pescuț mărunt și-a găsit lunecuș prin menghina ciocului.
foto: Nicolae Dărămuș
Apoi, spaima albă și-a reluat plutirea. Când am ajuns aproape – sigur prea aproape… – spaima bălții și-a deschis aripile.
foto: Nicolae Dărămuș
Și Grația Văzduhului s-a întrupat sub ochii mei, în fâlfâiri ce purtau un trup imponderabil spre cer…
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Și am rămas acolo, ascultând liniștea. Liniștea… Fiindcă murmurul stufului uscat, tălăzuit de vânt, asta grăiește.
Recent Comments