Ierburile îmi ajungeau la piept. Sub ele – drept sursă a puterilor verzi – pământul mustea. Înaintam anevoie și mlaștina îmi sugea cu guri de vid cizmele, în vreme ce pașii trimiteau în văzduh zvonul unor săruturi reci, ample, și grele, născute din poftele apei. Da… În liniștea clipelor eram un intrus zgomotos…
Pesemne că ea dormea în răcoarea desișului, căci mi-a sărit de aprope. Am ridicat ”pușca” la ochi și snopul pixelilor a ajuns-o din urmă tocmai când plutea pe valul clorofilei.
foto: Nicolae Dărămuș
Apoi nu i-am mai zărit decât urechile. Darul îmi era însă de ajuns.
Iar seara, recunoscătoare pentru măruntele pretenții, a mai ridicat spre mine o floare.
foto: Nicolae Dărămuș
Recent Comments