Când l-am observat, urca dealul spre fotograf… Mie rămânându-mi doar povestea. Ce-l chema abitir într-acolo, făcându-l să părăsească postata de lucernă, numai Dumnezeu putea ști… Dumnezeu și el.
Foto: Anca Dărămuș
Dintr-o dată s-a oprit, cercetând arătarea cu chip întunecat, ce-l privea printr-un ochi mare, rotund și negru… Cam așa îmi închipui că se arătase minții lui fotograful. A mai făcut un pas, încă unul, să se lămurească. Proiectată pe amestecul de verde și cenușiu al pădurii, silueta omului părea de acolo. Crescută. Și, ceea ce ochii nu deslușiseră îndeajuns, au făcut nările: miros de om!… A tresărit scurt, dar Ființa i-a spus că nu e pericol. Trăpând lent, s-a îndepărtat totuși spre lizieră. Dincolo de ea, între umbre și raze, era numai cu ai săi.
Fotograful l-a privit cu recunoștință și, neașteptat, s-a simțit privit… S-a întors încet, ca să nu sperie, dar n-a văzut mare lucru. La început. Apoi a văzut: trimisul Ființei era mărunt și ager…
Foto: Anca Dărămuș
Dovadă că spiridușii există. Trebuie doar să fii acolo și să porți inima cu tine.
Foto: Anca Dărămuș
Recent Comments