foto: Nicolae Dărămuș
De bătaia de cocoşi din valea Scoruşului mă leagă amintiri blânde. Ani la rând, respectând o veche datină, am urcat acolo cu aparatul fotografic de Sfântul Gheorghe. Cei câţiva kilometri parcurşi pe drumul forestier erau întotdeauna o bună gimnastică la ceasul acela nocturn şi înfrigurat, când bruma lăsa loc peticelor de zăpadă pe măsură ce mă afundam pe firul apei spre furca pâraielor. De o vreme devenisem ceva mai comod şi, profitând de bariera de-a pururi ridicată – semn de delăsare pădurărească – urcam cu maşina până la „întorcătoare”, locul unde drumul, închis de codri, obliga la întoarcere orice automobil.
De acolo, vreme de vreo jumătate de ceas, pasul urma poteca tot mai îngustă, cocoţată pe coastă între pădurea bătrână şi şuşoteala şuvoiului care, ici-colo, se rupea în cascade scunde peste cioatele călătorite pe volbura dezgheţului. În aprilie, la ora 4 dimineaţa, detaliile drumului se închegau însă doar din auz şi memorie, fiindcă jos întunericul era întreg, iar lanterna – slabă, anume ca să nu strice somnul pădurii – abia pâlpâia dinaintea cizmelor când şi când. Deasupra, atât cât îngăduiau culmile, o dungă de cer vioriu clipea distant cu ochi de stele palide. Amorţeala nopţii chinuite – trecută cu ochii la deşteptător – se topea năvalnic sub asaltul aerului spirtos, invadând plămânii cu frig, ca un fluid strident, răvăşitor şi pus pe întinerire. Dimineaţa în munte simţeam viaţa.
Urma urcuşul. Versantul era abrupt la început şi poteca se pierdea lesne, ascunsă sub ierburile pleoştite de zăpezi ori copleşită de căzături. Trunchiurile molizilor rupţi încrucişau coasta şi rădăcinile lor smulse se zbăteau sub licărul lanternei ca nişte disperate fiinţe fantastice cu mâini descărnate. Sub cetini cerul dispărea cu totul şi noaptea căpăta consistenţă materială. După atâţia ani însă ştiam drumul şi cu ochi închişi. Poteca nu mai avea mare însemnătate şi, dacă doborâturile nu s-ar fi înnoit iarnă după iarnă, lanterna mi-ar fi fost aproape inutilă: călcam mlaştina unui izvor pornit de sus, chiar din bătaie, urmau câţiva paşi pe firul lui sprinten şi sonor, apoi pieptul blând ce mă conducea spre cea dintâi odihnă, pe o padină dreaptă. Ceva mai încolo se înălţa „Mezinul”. Îl ocoleam prin stânga, scriindu-mi mersul oblic încă vreo sută de paşi. În platoul următor, mai întins, domnea fratele cel mare, „Bătrânul”. Mai demult se afla în centrul bătăii. Mai demult… adică în urmă cu vreo şase-şapte ani. De la o vreme rămăsese singur.
Cocoşii, învăţând an după an lecţia omului cu armă, îşi purtaseră dragostele tot mai sus, cântând mai către vârf. „Bătrânul” – patriarhul brazilor din Suhard – mă chema însă lângă el de fiecare dată pe când coboram de la rotit. Socotindu-i vârsta la vreo 400 de ani, apropierea lui mă liniştea ori de câte ori îi priveam silueta masivă proiectată pe lumina văii. Neclintit şi neschimbat de când îl ştiam, făcând ca mai tinerii molizi care îl înconjurau să pară firavi în ciuda grosimii lor cât un trup de bărbat. Iar când îi atingeam coaja groasă de două degete şi aspră asemenea unor solzi de saurian uitat, îmi părea că ţin timpul pe loc. „Mijlociul” era ceva mai încolo în buza platoului. Într-o dimineaţă, pe când ceremonia se încheiase şi umblam fără fereală, un cocoş întârziat i se iţea ţanţoş pe cea mai de jos creangă, fermecat de soarele agăţat în cetini. M-a răbdat cât să ridic aparatul la ochi şi dus a fost. Cocoşii, lucru ştiut, iubesc brazii seculari. Iar aceştia sunt rari, tot mai rari.
Urcând, tablouri din primăverile vechi se învălmăşeau fără rând, pe cât de nestatornice, pe atât de vii: aici a ieşit la vânătoare jderul galben şi dolofan ce îmi aruncase în creştet aşchii de scoarţă desprinse din goana lăbuţelor, dincolo, seara, pe când aşteptam adunarea gotcanilor în cetini, a venit mistreţul până la doi paşi de noi. Eram cu soţia şi cu fiul nostru, pe atunci în vârstă de vreo unsprezece ani, iar vierul a înţepenit adulmecând secunde nesfârşite, nelămurit şi speriat ca şi pruncul. S-a întors brusc, trecând spre vale, mai-mai să-l ating cu mâna şi abia atunci, ca la comandă, toţi trei ne-am zâmbit şi am prins a respira. Iar undeva, în stânga, se află cioata înaltă de care stam lipit, atunci când împăratul nopţii mi-a şters genunchiul cu evantaiul cozii, absorbit cu totul de adversarul care oficia obraznic la o aruncătură de băţ.
Ce nedrept aş fi însă dacă aş uita jumătatea de ceas în care, aşezat la rădăcina vreunui molid, aşteptam deşteptarea codrului. Tăcerea se închega brusc în jur, ca întărită de stingerea lanternei şi auzul, singurul simţ prin care mai trăiam, pândea întâiul ciripit, mereu nesigur că ţârâitul timid la început – ca un scâncet, părând să încerce puterea liniştii, înşurubându-se tot mai curajos în văzduh prin infinite triluri – este al privighetorii. I se adăugau alte glasuri înaripate, tot mai sonore, mierle, huhurezi, în vreme ce gândul că, poate, nu m-am oprit în „locul bun” rodea. Şi pe când coloanele molizilor prindeau contururi fumurii, tot mai departe, printre imnurile ridicate din cetini străbătea vag şi cântul gotcanului: discret şi sobru, pe măsura vieţii şi veşmântului său. Apoi lumina zgârcită, zborurile lui aspre, emoţia apropierii cu aparatul pregătit, rateurile şi, din când în când, câte o fotografie. De cele mai multe ori modestă şi de nepreţuit. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
În seara aceea pădurea fusese darnică, iar locuitorii săi, îngăduitori.
Poteca se năştea anevoie, desluşindu-şi spinarea lutoasă până la vreo zece paşi înaintea mea, smulgându-se întunericului dintre arbori pe măsură ce înaintam. Din loc în loc bolta frunzelor se rărea, iar cerul violet îşi trimitea nestingherit lumina, aprinzând pâlcuri de margarete pe marginea cărării. Minunat spectacolul acestor flori modeste, închegând oacheşe popoare, devenind fosforescente la ceasul când toate culorile peisajului mor.
Şoseaua era aproape. Îi auzeam zvonul motorizat, ridicându-se de undeva de la îmbinarea versanţilor. Într-o jumătate de oră voi fi acasă. Va urma ştiuta bucurie a serii: aşezat la computer voi „descărca” imaginile furate doar cu câteva ceasuri în urmă. Dar, trebuie să recunosc: am fost un „disident”. Câţiva ani mă opusesem cu îndârjire fotografiei digitale. Lumea pixelilor foto îmi părea depărtată, un adevărat artefact, sacrilegiu totodată, faţă de banda de celuloid, stratul de gelatină şi granulaţia cristalelor de halogenură argentică. Pixelii îmi păreau morţi, pe când ultimele mi se arătau vii, la stare contribuind cu siguranţă lucrul într-un laborator improvizat, în care aşteptam cu sufletul la gură „minunea”: naşterea imaginii pe hârtia scăldată în soluţii savant preparate, sub incerta lumină portocalie, demnă de sălaşul unui alchimist. Eram convins că pixelii vor rupe vraja, că aparatele „cu facilităţi” îmi vor alunga grija expunerii precise. Cât despre calitatea imaginii, dincolo de orice subiectivism, la început ea înclinase serios balanţa în favoarea vechiului meu arsenal fotografic. Şi totuşi, în faţa evidenţelor am cedat în cele din urmă, iar descoperirile pe care aveam să le fac – multe aşteptându-mă încă – îmi generaseră de îndată regretul anilor de „rezistenţă”… Gânduri…
Da, în scurtă vreme, voi fi acasă şi voi contempla isprava de azi: căprioare, fluturi, efemeride în zbor frenetic, apusul. Prin frunzişul rărit farurile din trafic îmi strecoară ocheade tot mai dese. Şoseaua, automobilul aşteptându-mă. Misterul şi gândurile fug. Telecomanda îşi face treaba, „poziţiile” clipesc, uşile sunt libere. Port în mână un pet de un galben scandalos, cules din pădure: urma vreunui excursionist, drujbist, ori „ciupercar”. Nu e prima dată când duc la pubela din parcare acest fel de deşeu. Dar, intempestiv, de data asta sunt împiedicat. O Toyota 4×4, uriaşă, a părăsit brusc şoseaua la apariţia mea. Aşa cred, cel puţin.
Fără a semnaliza schimbarea direcţiei, şoferul a tras de volan cu disperare, şi maşina a năvălit în parcare, tăindu-mi calea. Frâna, înţepenind monstrul la o jumătate de metru de mine, mă asigură că eu sunt ţinta. Şoferul a şi coborât, iar graba sa – o clipă, doar cât să zâmbesc – mă duce cu gândul la vreo nevoie trupească personală, ce nu suportă amânare. Dar, nu. Nu fuge în tufe cu mâna la brăcinar, ci ocolind capota, se postează dinaintea mea. Îmi întinde mâna şi se prezintă. Aflu că este preşedintele nu ştiu cărei societăţi cinegetice private, care are în arendă pădurea din care tocmai am ieşit. O societate al cărei nume îmi sugerează sonorităţi nemţeşti. Este un tânăr bine hrănit, costumat în haine de vânătoare. Are un aer de stăpân politicos, degajând o amabilitate rarefiată, gata de a intra în rolul de „dur”, dacă interlocutorul rosteşte ceva ce îi poate părea necuviincios.
Mă prezint şi eu. Preşedintele auzise de mine de la paznicul de vânătoare. Îmi e clar: deşi sunt într-o parcare publică, doar cu aparatul fotografic asupra mea, fusesem prins oarecum „asupra faptului”, de unde şi cortegiul de manevre autoritare. Nu mă înşel fiindcă, fără ocoliş, primesc indicaţii: „Când mai ieşiţi la fotografiat în terenul nostru, vă rog să-i telefonaţi paznicului şi să-l informaţi.” Încuviinţez, omul salută şi se urcă la volan, demarând energic.
Cu paznicul mă întâlnisem de multe ori în codrul acela. De fiecare dată mi se plânsese că ţăranii din sat îi fură ştiuleţii de porumb puşi drept hrană pentru misteţi, că „ciupercarii” îşi bagă în traistă până şi sarea pusă în sărăriile cervidelor, că drujbiştii intră cu căruţele pe unde îi taie capul, că-şi lasă câinii liberi în teren. Că şi după excursioniştii de duminică trebuie câteodată să strângă mormane de gunoaie. Îmi spusese că are probleme şi cu braconierii „dar mai mult la câmp, unde cu luneta, din maşini, culeg uşor căpriorii”. Toate erau realităţi rele. Trebuiau acceptate, iar autorii lor, poporeni, nu trebuiau să anunţe paznicul când intrau în teren. Eu, cu aparatul fotografic, deranjam.
În seara aceea pădurea fusese darnică, iar locuitorii săi, îngăduitori. În rest, doar nişte oameni.
foto: Nicolae Dărămuș
Atunci când, întâmplător, se uită la o vacă, majoritatea oamenilor – bărbaţi şi femei – văd doar ugerul. Îşi aţintesc privirea asupra lui şi, dacă ugerul e mare, rotund, greu, glasul individului dobândeşte o gravitate admirativă, iar în privire îi joacă un zâmbet de cunoscător, brusc avantajat, ca specie beneficiară. Nu puţini sunt cei care, zărind animalul, îşi plimbă ochii asupra pulpelor, şoldurilor, cefei lui şi, în funcţie de rotunjimile şi volumul acestora, vocea şi pupilele omeneşti salivează analitic, intuind „carcasa”. Mi-a fost dat să întâlnesc şi indivizi evoluaţi, săriţi peste nivelul pântecului, adevăraţi esteţi şi experţi în armonia culorilor, care îşi închipuiau pielea vacii aşezată „covor” lângă pat, într-o cameră cu aspect rustic. În ciuda mărimii, mişcării, răsuflării, neastâmpărului cozii şi, mai ales, în ciuda imenşilor săi ochi, vaca e invizibilă. Pur şi simplu nu există. În locul său se află un viu galantar ambulant din care, la sângerosul moment potrivit, îşi poate lua fiecare ce vrea, după pofte.
Nu puţini sunt bărbaţii care, zărind o femeie, o „dezbracă din priviri”. Bustul, talia şi fesele acesteia devin pentru ei mărfuri menite satisfacerii altor pofte. De regulă, asta se întâmplă dacă „doamna” s-a îngrijit să îşi scoată în evidenţă, mai subtil sau mai vulgar, pomenitele detalii anatomice. Straniu este însă faptul că, deşi prin purtări ea face totul spre a atrage atenţia asupra propriilor nuri, este indignată dacă făptura sa nu este percepută în întreaga sa complexitate. „Sunt om!” – pare să strige fiinţa prin toţi porii şi revolta îmbracă forme variate, de la îmbufnare şi ţâfnă, la isteria manifestărilor stradale feministe. Publicul însă e orb şi pace: nu vrea să observe şi să recunoască, o dată pentru totdeauna, spiritul dindărătul formelor. După vacă, certamente, femeia este următoarea victimă a societăţii. La fel de numeroase sunt şi femeile care, cunoscând un bărbat, îl preferă însă „îmbrăcat” în cât mai multe, de la costumul de firmă şi automobilul scump, la vila şi iahtul din port. Şi în acest caz, deşi masculul face totul spre a-şi expune atracţiile, la o adică el este la fel de nemulţumit de reducerea fiinţei sale la deşertăciunile esenţiale aflate în proprietate. În fel şi chip strigă şi el „sunt om!”, contul bancar asigurând vizibilitatea indignării, de cele mai multe ori la televizor. Iar opinia publică se arată şi de astă dată la fel de oarbă dinaintea pretinselor virtuţi spirituale, reducând masculul la pomelnicul de posesii. Aşadar, fără drept de tăgadă, după vacă şi femeie, bărbatul este a treia victimă a obtuzităţii sociale. Până una-alta, în privinţa femeilor şi bărbaţilor, experienţa şi informaţia personală – într-un cuvânt, viaţa – mi-au furnizat destule argumente despre cugetul aflat îndărătul formelor omeneşti posedate. Fie ele anatomice, fie mărfuri. Graţie drepturilor şi libertăţilor omului, limbajul speciei bipede a devenit prea explicit şi strident spre a mai reuşi să mascheze nimicul. Dimpotrivă, nici experienţa personală şi nici informaţia – inclusiv cea ştiinţifică – nu mi-au adus destule argumente spre a şti precis ce se află îndărătul formelor vacii. Şi trebuie să recunosc deschis că nici măcar cu porcii nu sunt clarificat, ca să nu mai vorbesc de arbori şi de peşti, care nu spun nimic nici dacă sunt ucişi cu bestialitate. Nu ştiu câţi oameni mai au şansa de a intra iarna într-un grajd cu vite. Nu într-unul mare, industrial, ci într-un grajd ţărănesc, mic – anume făcut aşa, pentru ca animalele să îşi ţină de cald. Copil fiind, în vacanţele de la ţară, am trăit minunea de acolo. În semiîntunericul încăperii cu două vaci, sau lângă ieslea unde adăsta perechea de boi, am simţit prima dată forţa blândă a vieţii. Veneam din ger şi aerul cald, iradiat de imensele trupuri, mă înconjura prietenos. Lumea dispărea. Răsuflările ample, sonore şi foşnetul fânului smuls din iesle în răstimpuri, conturau liniştea. Îmi purtam mâna peste frunţile cu blană moale şi creaţă, spre baza coarnelor, unde prindeam a scărpina. Mi se părea că se bucură. Mâna cobora iar peste frunte, o limbă fierbinte şi aspră mi-o prindea scurt şi, în raza strecurată prin ferestruică, le întâlneam ochii: un abis negru şi luminos. Nu-mi mai venea să plec şi nu ştiam de ce. Mult mai târziu, amintindu-mi starea, aveam să înţeleg că adevărata pace nu e lipsa războiului cu arme, ci împăcarea. La anii aceia o descoperisem nu numai lângă iesle, ci şi atunci când vitele trăgeau la jug. Eu nu o mai aveam, fiindcă omul care mâna boii strica totul. Imaginea acelor coloşi roşcaţi, încordându-şi grumazul şi pieptul – punându-se şi în genunchi – spre a scoate carul cu lemne din ochiurile de nămol adânci până la osii, mi-a fost printre cele mai tari amintiri. Împreună cu pleazna biciului pe spinările ude. Mai apoi, scăpat de necaz, omul exclamase: „Văzut-ai ce boi tari am?” Împăcaţi, boii păşeau alături, iar eu nu înţelegeam defel mândria lui. Iar în jocurile de pe uliţă, când se ivea prilejul, ţineam să fiu, după situaţie, calul, ursul. Omul, niciodată. De aceea acum, pesemne, îmi este imposibil să văd un uger şi o fleică ambulante în locul unei vaci. Limpezirea privirii trebuie încercată. La început, chiar pe o vacă, pe un arbore. După prima reuşită, drumul luminii e fără de întoarcere. Şi, într-un târziu, va apărea şi omul. Şi va fi văzut. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș Vânătoarea asta e la îndemâna oricui. Nu este ea chiar o vânătoare, trofeele rămânând deopotrivă vii şi la locul lor. Estetica spectacolului din cotloanele acestei mărunte jungle nu este însă cu nimic mai prejos decât cea pe care o găsesc aventurierii savanei, ori cei ai pădurii ecuatoriale. Ba chiar pot spune că, pentru ochi şi cuget, este uneori deasupra acesteia. Iar starea de plăcută tensiune – „adrenalina”, cum e botezată nepotrivit mai nou – acest atribut obligatoriu al aventurii, se naşte din cu totul alte surse şi motive, fără a fi însoţită de amăgitoarea şi amara satisfacţie a învingătorului cu puşcă. Şi nici de frică sau de risc. Ultimul soldându-se, în cel mai rău caz, cu regretul unei imagini ratate. Fiindcă despre fotografie voi scrie. Jungla cu pricina se află pentru unii norocoşi în grădina dindărătul casei ori, pentru cei mai hotărâţi, în vreo pădure. Plecarea spre astfel de locuri nu e decât dovada speranţei, iar calea, trecând prin poieni, întâmpină drumeţul cu măruntul univers al feluritelor gâze, mişunând prin ierburile necosite. Bondari greoi aterizând în movul florilor de scai, lăcuste roşcate zburând cu zvon metalic, asemenea unor elicoptere greoaie şi neîndemânatice, câte un cosaş uriaş, răşchirându-şi picioarele în cele patru zări, gata- gata să şi le frângă într-un umblet şovăielnic spre nicăieri, minusculi melci în escaladă, porniţi în cucerirea unei tije vegetale de o şchioapă – aventura vieţii lor – şi, asemenea paletei unui acuarelist nebun dar ordonat, fluturii – rari, tot mai rari de ceva vreme! – sunt ofertele pe care soarele le face celui dispus să îşi cufunde obiectivul foto în jungla ce nu-i trece de genunchi. Iar exploziile roşii din zmeurişuri şi, în pragul nopţii, pajiştile unde, cu sutele, asemenea unor conştiincioase şi mărunte lampioane, se aprind margaretele, sunt tot atâtea pricini de zăbavă. Un desiş verde în care viaţa forfoteşte abitir, cu nesaţul, ultimativ parcă, generat de nesiguranţa zilei de mâine, de efemerul care, în această lume pitică, rămâne cel mai strict adevăr.Pe el l-am zărit într-un târziu, ascuns sub acoperişul nemaipomenitei construcţii. Şi, graţie ei, l-am botezat Gaudí, căci edificiul părea făurit de luminosul artist. Sub ochi nu aveam însă rezultatele fanteziei lirice a acestui om liber, nu soluţiile estetice şi funcţionale totodată, pe care el le concretizase în piatră, ciment şi faianţă, furând formele naturii vegetale şi animale, ci chiar Natura, vie cât se poate, pulsându-şi sevele în pereţii fragilei locuinţe. Prin obiectiv vedeam opera mâinii Marelui Creator – cel care îl inspirase şi pe Gaudí – şi, în vreme ce imaginile se adunau în memoria aparatului fotografic, înţelegeam întâmplarea. Începutul acesteia fusese toamna, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Fusese o zi fără vânt şi frunza gălbui-roşcată s-a culcat lin, nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea în pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Şi au păstrat-o întreagă. Târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat până când o lumină caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara aceea jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea frunzei moarte, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor… El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut înaltul adăpost ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine. Eu am fost doar norocos. Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu am mai găsit nimic.
Recent Comments