Ca străbătută de o enigmatică linie, soarta culmii părea împărțită. Creștetul ei, păstrând în noiembrie lumina harnicei clorofile, râdea cerului prin covorul verde; cămară vremelnică pentru rumegătoarele chemate acolo. La început l-am zărit pe el: un tânăr imberb, îndrăgostit de oricine…
foto: Nicolae Dărămuș
Indiferentă la avansurile lui, mama stăruia însă lângă prunc, învățându-l tainele ierburilor.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Pe abruptul dinspre râu, la doar câteva zeci de pași, haina verii era învinsă… Galben-cenușie, din ea rămăsese doar o resemnată amintire a Soarelui. Să fi fost de vină vânturile reci, asuprind valea în firească alianță cu goana râului?… Cine știe?…
Acolo, alte surate – părând libere de tentații și îndatoriri – se lăsaseră în voia ochilor…
Ceea ce, trebuie să recunosc, în acele clipe mi se întâmplase și mie. Am văzut-o pe una dintre ele pășind molcom spre buza hăului… Parcă văd că se va opri numai bine – mi-am spus: profilată pe spuma volburii din abis, vegheată de culorile toamnei. Cum norocul trebuie ajutat, câțiva pași puteam face și eu, spre a mă așeza potrivit… I-am făcut și a fost de ajuns.
Țipătul ciocănitorii negre, un vaier ascuțit prelungit în ecouri stranii, aduce singurătăților alpine un plus de singurătate. La scurt timp după ce-l auzeam, vedeam și pasărea. Zbura iute, ”zigzagând” printre molizi, iar toaca măruntă a ciocului, scormonind în trupul vreunui arbore beteag, răzbătea de îndată prin liniștea abia închegată, trădându-i truda.
De năluca-n frac negru, purtând tichie aprinsă pe creștet, nu reușisem însă niciodată să mă apropii. Înaintam spre ea, dar pe când mă așteptam să-i deslușesc silueta printre cetini, brusc, ropotul lemnos părea iscat în toți arborii din jur. Ochii-mi fugeau de la un molid la altul, ”pieptănand” lacom rămurișurile, doar-doar… Și, fără excepție – semn că fusesem văzut – zborul cu sonorități aspre, pierzând pasărea în alte întunecimi verzi, mă provoca iar.
Era spre amiază când zărit-o în lumina unui parchet vechi, agățată-n creștetul unui trunchi ciung. I-am furat grăbit imaginea de la peste o suta de pași și bine am făcut.
foto: Nicolae Dărămuș
A ”căzut” spre pământ și, ras cu peria zmeurișurilor, s-a topit departe, între rădăcinile unei buturugi putrede. Binoclul mi-a arătat-o: ne privea țintă. Ca de obicei, nu-mi oferea vreo șansă… ”Urcă încet spre vârful tăieturii, dar fără fereli”- i-am spus atunci soției. S-ar putea să nu-și ia privirea de la tine. Daca rămân aici, va uita de mine…”. Și a uitat.
Pășind răbduriu, ”ca stând pe loc”, m-am cocoțat într-un târziu pe cioata vecină ei. Când am declanșat prima oară, încă se uita la tovarășa mea aflată departe.
foto: Nicolae Dărămuș
Liniștită, a asaltat în sfârșit buturuga. Priveam prin obiectiv, doar de la câțiva pași, lucrul păsării: bunătățile ascunse-n lemn cereau osârdie, nu glumă! Ce risipă de energie!- mi-am spus în prima clipă… Și câtă tărie dovedea ciocul acela drept și subțire! Ca să nu mai vorbesc de amarnicele zdruncinături ale capului… Trudnica nu părea să-mi împărtășească însă nici nevoia de compasiune, nici cea de admirație. Își câștiga traiul străduindu-se în fiece clipă și bucurându-se de ea. Nu-i era lene, nu se gândea că ”nu-i rentabil”. Trăia.
Zgomotul înfundat al obturatorului, tutuși, nu-i scăpa. De unde venea el, rămânea o enigmă… Se oprea din când în când, asculta și pornea iar.
foto: Nicolae Dărămuș
Dintr-o dată însă, când pesemne putregaiul își isprăvise darurile, câmpul imaginii mi s-a pustiit și vaierul singurătăților a răsunat dinspre vale.
Recent Comments