Își frânse zborul pe o măciulie trecută, ale cărei daruri păreau să-i fi înșelat așteptările.
foto: Nicolae Dărămuș
N-a zăbovit și s-a agățat de tija vecină. Ea a tremurat ușor, înfiorată de atâta atenție. Ce și-o fi spus?… ”Uite!… Nici n-am apucat să dau în floare, ca am deja pețitor!…”
foto: Nicolae Dărămuș
Răbduriu, el a prins să urce – simțise el ceva… – spre bobocii minusculi din vârful spicului. Se înălța imponderabil, cu pași mărunți și lenți, până când, dintr-o dată, povara de… fluture și-a spus cuvântul. Spicul s-a arcuit, asemenea unei prăjini sub săritor, dar lui nu-i mai păsa. Ajunsese la dulceață.
”Uite șarpele!… Hai repede, că pleacă!”- mi-a strigat soția, privind spre piciorul podului. Am alergat însă fără convingere. Iuțeala cu care șerpii se topesc în desișuri e știută. Așa a fost, dar ce cadou grăitor ne lăsase!… Și ce dovadă de inteligență! Iar explicația era simplă: cine să cunoască mai bine forța de frecare decât târâtoarele? Spre a se primeni, șarpele își împletise trupul cu ochiurile de sârmă ale unui gabion.
foto: Nicolae Dărămuș
Agățându-și solzii ici și colo în rețeaua metalică, pielea veche îi rămăsese prizonieră, iar mulajul capului, cu fălcile larg deschise – printre care tocmai evadase fostul proprietar – se ridica amenințător, gata de atac…
De zile întregi simțeau ispita vântului. Mai copt, dintre frați se desprinsese la început doar unul.
foto: Nicolae Dărămuș
Vecinul i se agățase însă de mânecă și o vreme cei doi au tremurat înlănțuiți sub boare… Drum de întoarcere nu mai era și zborul a învins. Cel rămas părea deja convins, dar acum alt fricos se opunea eliberării lui.
foto: Nicolae Dărămuș
S-a zbătut și el hotărât, nerăbdător să urce la cer și a reușit, lăsând în urmă o altă îndoială înfrântă. Și tot așa… Era chemarea pământului.
Crescuseră în același ocol, liberi, și mâncaseră din aceeași mână… Veniseră însă pe lume în locuri diferite și pesemne că memoria milenară a speciei le grăia din când în când, nelămurit și strident, despre frăția lor întâmplătoare. Căci așa se știau: frați.
Când se întâlneau, ca toți copiii înconjurați de flori și miresme, joaca le era stăpân. Unul era mai prudent. Celălalt era mai îndrăzneț, iar apucăturile sale sugerau uneori inocența ”de fiară” a strămoșilor săi îndepărtați. Dacă n-ar fi fost orfan, cu siguranță mama l-ar fi învățat multe. Printre altele, discreția, și că viețuirea pașnică alături de ciute, de căprioare, ba chiar și alături de vaci, oi și oameni, este singura cale. ”Calea”, adică: pădurea si poienile fiind îndestulătoare pentru toți.
Un om n-a înțeles asta și i-a alungat mama, ambalând asupra ei un tractor forestier. Fusese o ursoaică tânără, mică și sperioasă, la prima ei fătare. Cu o mamă experimentată nu i-ar fi mers.
El și surioara lui, două ghemotoace de blană cât pălăria hribului, au rămas scâncind în iarbă, iar omul i-a dus – jucării vii – ”la copii, să se bucure”. Un alt om i-a luat de acolo și s-a străduit să-i crească în gospodăria sa, cum a știut el mai bine. Doar că binele omului rareori e bine durabil și binele tuturor. Dar asta e o altă poveste. Până una-alta, mereu aceeași…
Când am fotografiat-o, trecuseră trei săptămâni de la întâmplare, iar imaginea sugerează doar o pasăre de pradă căreia-i este cald, surprinsă de măiestria fotografului…
foto: Nicolae Dărămuș
În urmă mulți ani, mă aflam pe terasa unei case de vacanță. Ne invitaseră niște prieteni, mândri de noua lor proprietate amenajată ”cu tot confortu’ ” – ceea ce pentru mine, acolo, la margini de codru, era prea mult… Râul sclipea ici și colo la poalele dealului, alăturat drumeagului de pământ, de care-l despărțeau molcome fânețe. Deasupra lor, o perche de acvile țipătoare rotea în senin, dându-și stridentele și neînțelesele lor semnale sonore. Prietenii se-nvârteau în jurul grătarelor fumegânde, încurcați de zelul musafirilor, când am auzit împușcătura. M-am întors spre vale. Pe cer, o singură acvilă scăpăta spre păduri. Mică, tot mai mică… Într-un fânaț, țopăind neputincioasă prin ierburi, am zărit-o pe cealaltă. Tot atunci am observat și omul cu pușca. Coborâse dintr-o căruță, precipitându-se spre pradă.
Nu știu când am ajuns lângă el. L-am recunoscut și m-a recunoscut: ”Vai!… Chiar dumneavoastră erați?!”… Ghinion!… Ca de atâtea ori, mă aflam în locul potrivit. Nepotrivit pentru alții. I-am luat arma, gata să i-o fac țăndări de leuca ”faetonului”, dar m-am stăpânit. Fără să-l întreb, s-a scuzat prostește: ”Am crezut că-i o cioară…”. Era paznicul de vânătoare.
Așa ajuns Acvi în familia noastră. Sângerată-n plămâni și cu-n picior rupt de alice. O cutie mare de carton i-a devenit casă și, cu răbdare și nădejde, am făcut fiecare ce-am putut.
foto: Nicolae Dărămuș
Ea a făcut însă mai mult: suferind, mi-a acceptat nepriceperea și neîndemânarea. Cine și-ar fi închipuit că sub înfățișarea aceea marțială se află atâta delicatețe?… Că grozăvia de cioc nu lovește, nu sfâșie și nu taie?… Că ghearele, precum niște mărunte pumnale, nu străpung?…
Au urmat adăparea cu seringa și îndopatul. Ucenicia din casa bunicilor, când – cu ochii cât cepele și pătruns de o nesfârșită milă tăcută – asistam la îndoparea gâștelor, și-a spus cuvântul. Ficatul de vită, tăiat în bucăți trebuia adânc împins în gâtlej și, odată cu scuturarea capului și unduirea gâtului, bucătura ajungea la destinație. Dar câte altele nu s-au cerut făcute și răbdate?… Au trecut… Cum a trecut și timpul. Si am ieșit la zbor.
În amiaza caniculară am fotografiat-o din toate pozițiile… Fără vreo măiestrie aparte, am dobândit atunci portretul unei acvile țipătoare, copleșite de căldură. Dintre amintiri se desprinde însă, mai clară decât orice fotografie – lucram pe film, fără ”autofocus” – cea a fiului meu alergând, ținând sfoara unui adevărat zmeu viu.
foto: Nicolae Dărămuș
Fuseseră încercări și odihne, până când, prinzând văzduh sub aripi, Acvi s-a smucit, sfoara s-a rupt și dusă a fost.
Adevărate santinele ale liniștii, răsărind ici și colo, hribii ne încurcaseră mersul. Ranițele atârnau greu, când valul unui muget ne-a învăluit. Abia atunci mi-am amintit de aparatul foto: eram ” la cerbi”… Un trosnet de uscături luate-n copite mi-a ridicat privirea și peste lujerii zmeurișului am prins plutirea unei perechi de coarne.Alte uscături frânte au dat glas tot mai stins și liniștea s-a-nchegat. Hribii făceau iar cu ochiul, dar ce mai conta acum?
Ca tras cu ața am pornit spre el. Peste cușmele de mușchi pașii-mi erau muți, iar vântul prieten. Trăgeam nădejde că pe culme, în afara vederii, craiul își oprise iureșul… De la o vreme, urmele lui, mușcând negru în pătura de verdeață, mi-au arătat drumul. Apoi, printre molizi, l-am zărit.
foto: Nicolae Dărămuș
Mai sonore decât pașii, mi-am simțit inima și răsuflarea, până când el mi-a auzit ”clic”-ul. S-a uitat într-o parte, apoi în alta și m-a zărit.
foto: Nicolae Dărămuș
Iar până când s-a dumirit, a mai auzit un ”clic”.
foto: Nicolae Dărămuș
La căderea nopții, urma știutul ceremonial: privirea imaginilor pe ecran, sub veghea acelorași santinele …
Am tras pe dreapta de îndată ce i-am depășit și, bucuros de ”vedenie”, am coborât pe când însoțitorul meu bombănea : ”Până când ne vor mai încurca ăștia pe șosele?… ”
foto: Nicolae Dărămuș
Cei trei însă aveau timp… Ba mai mult: ei erau ”coada timpului”. Mergeau încet, discret și pe margine, părând că vor să treacă neobservați.
foto: Nicolae Dărămuș
Din urma lor, gonind și lăsându-i mereu în urmă , veneau în nesfârșit șir semnele timpurilor. Purtând cu ele pe alți nefericiți lipsiți de timp, cu siguranță la fel de bombănitori…
Îl văzusem încercând florile. Și, pe măsură ce eu scurtam dinstanța, el o refăcea… Zborul nu-i totuna cu mersul pe jos… Mai ales când pășești grijuliu, să nu strici pajiștea. Ajuns pe gard s-a oprit. Părea să mă aștepte…; ceea ce s-a și-ntâmplat. Nu a zăbovit mult, destul însă cât să-i pot fura culorile.
foto: Nicolae Dărămuș
Și, pe când îmi pregăteam alt unghi de poză, cadrul mi-a rămas pustiu. Am vrut să trec după el, spre alte flori, dar sârma ghimpată mi-a zădărnicit voia. Nu o observasem.
foto: Nicolae Dărămuș
Privind apoi imaginile, am înțeles mai bine lecția fluturelui. Nici el nu o observase…
Sunt nevoit să rog a fi crezut pe cuvânt. Unul ca Jung m-ar crede, însă mi-ar vorbi despre sincronicitate. Cum eu prefer altă explicație, am să povestesc doar cum a fost. Adică, adevărul gol-goluț.
Tocmai renunțasem la pescuit. Prinsesem câțiva cleni la linguriță, îi fotografiasem și râul îi înghițise la loc. Aha!… Așadar, pescuiești!… Adică necăjești peștii!… – ar putea spune un ecologist radical. Da… Recunosc și cred că păcatul aflat în stingere-mi va fi iertat. Numai cine a greșit în vreun fel știe ce greu este să renunți la vicii. Una peste alta, față de braconierul în pantaloni scurți care eram în pruncie, scos de bunica – Dumnezeu s-o odihnească ! – numai odată cu noaptea, cu infinite rugăminți, din te miri ce bulboană unde înghețam fiindcă tocmai atunci trăgea amarnic peștele, progresul este simțitor. Așadar, cu lanseta strânsă pășeam de-a lungul malului, când mi-am zis: ”Ce-ar fi să-mi iasă-n cale un «coada rândunicii»?!” Iulie putea să se milostivească de fotograf… Și l-am văzut de îndată, dansând deasupra albiei. Traversa râul spre mine, săltând prin văzduh, mereu gata s-atingă undele. Mi s-a părut că visez… Clișeul e uzat, știu, dar altul mai bun n-am. Oricum, sună mai bine decât ”am rămas perplex”… Mi-am scos aparatul. Grăbit și sceptic… Cine știe unde-și va topi zborul colorat?… Doar sa ajungă teafăr dincoace… Și a ajuns.
foto: Nicolae Dărămuș
A poposit pe primul lujer verde, exact în fața mea. La un pas. Fără îndoială, ostenit, căci râul fusese lat, nu glumă. Mai rămânea strădania mea recunoscătoare. S-a mutat mereu de pe o tijă pe alta, de pe o piatră pe alta. Blând, generos…
foto: Nicolae Dărămuș
Abia când a plecat, după neștiute minute ferice, mi-am simțit spinarea și mi-am văzut genunchii: roșii, păstrând urmele prundului.
Fericirea serii începuse cu gustul durabil al unei căni de ceai. O datoram unui vechi prieten. Bătrâna colibă răsărită-n cale, jocul flăcărilor, ceaunul în care fierbeau lujerii de zmeură și poveștile noastre – unele ruginite, dar vii – nu puteau avea alt nume.
foto: Nicolae Dărămuș
Iar dimineața, punând peceți de soare pe vârfuri în vreme ce-n strâmtoarea văii stăpâneau umbra și bruma, ne-a îndemnat pașii spre creastă. Acolo ne-a întâmpinat un țap negru: tânăr, trăpând către noi, curios și încrezător ca orice ființă pură.
foto: Nicolae Dărămuș
Ajunși pe culme i-am văzut și cioporul… Mic.
foto: Nicolae Dărămuș
O binecuvântată amintire din raiul caprelor negre care fusese până nu demult Retezatul.
Ceva mai sus am întâlnit și cu urmele omului: întinse postăți de jneapăn incendiate de ciobani.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Trecuseră numai cinci ani de la ”retrocedarea” Retezatului spre urmașii vechilor proprietari. Defrișările abuzive și absolut legale începuseră sub ochii bunului meu prieten, cel care păstorise muntele pomenit, apărându-i viața – din ape, din păduri și pajiști alpine – cu prețul zbuciumului și sănătății. Guido Toniutti era silvicultor cu vocație… Cum rămăsese și după pensionare, când îi spusesem: ” Ai păstrat Retezatul pentru hoții de azi… Cei cu acte-n regulă”. ”Nu , Nicule!… L-am păstrat ca să fie!”- mi-a răspuns.
În seara aceea însă, de pe vârf, Guido a privit îndelung depărtările, iar când ne-am întors la colibă mi-a zis:” Aici nu cred că voi mai urca vreodată”.
foto: Nicolae Dărămuș
În urmă cu o zi, undeva pe malul Râului Mare, trecuserăm pe lângă vagoanele-dormitor ale unor drujbiști. Mizerabile, ca și nevoiașii dinăuntrul lor. Noile împroprietărite, nepoatele grofului Kendeffy – aflate la Budapesta și Londra – scoseseră la licitație parcele din Parcul Național, lemnul ajungând la fabricile austriacului Schweighofer.
Când după doi ani am propus prietenului meu să urcăm iar, mi-a spus cu amărăciune că-n ”căldarea noastră” nu mai sunt capre. Vânătorii străini, aduși cu elicopterul de firme cinegetice românești – căci ”timpul înseamnă bani” – le culeseseră în anul următor una câte una.
Recent Comments