by Nicolae Dărămuș | Dec 31, 2015 | Blog, INOCENȚII MARII TERORI, MANELE PENTRU LUMEA BUNĂ
foto: Nicolae Dărămuș
Nu. Nu posed reţeta vindecării vreunei maladii, ci pe cea a producerii. Aplicaţia ei mi-a luat câţiva ani, însă cu obstinaţie am reuşit. În urma acestui nedorit succes, şi mai mulţi ani mi-au trebuit spre a mă ameliora cât de cât, deşi pusee tot mai am. Recunosc însă că, spre deosebire de perioada acută a bolii, simptomele nu mai constau în blesteme sau înjurături şi nici măcar în revoltă sau uimire, ele reducându-se acum, cel mult, la un zâmbet. Nu este încă unul vesel, dar nici nu pot avea pretenţii, întrucât nu sunt destul de bătrân pentru a dobândi vigoarea necesară învingerii bolii. Cei care au trecut înaintea mea prin această cumpănă de sănătate mă asigură însă că abia din această fază, când, practic, am înţeles că nu mai este nici o speranţă, şansele mele de vindecare cresc vertiginos, senectutea urmând să îmi asigure o sănătate de fier, în condiţiile unei imunităţi totale.
Totul a pornit de la îngrijorarea pentru soarta semenilor mei îmbrăcaţi – da, am mai spus-o! – în blănuri, pene, solzi, frunze, chitină sau diafane membrane, aflaţi la adăpostul cerului, pădurilor, apelor şi pământului. Îmi place formularea, o găsesc sugestivă şi, iată, o tot folosesc. Îngrijorarea asta m-a făcut să acord o mare încredere semenilor bipezi, mai cu seamă celor a căror poziţie, public asumată, putea aduce un plus de consideraţie primilor. Fireşte că odată cu trecerea anilor naivitatea mea s-a mai tocit, dar insuficient, întrucât chiar şi astăzi, când am trecut binişor de jumătatea unui veac, simt că îşi mai face de cap.
Demult însă, înainte de a începe să scriu pe la gazete, alcătuirea unui “front ecologic” jurnalistic mi s-a părut un fapt absolut necesar şi, deopotrivă, foarte posibil, generozitatea actului constituind în mintea mea un argument îndeajuns de clar spre a nu mai necesita lămuriri şi pledoarii, cel puţin dinaintea unor oameni liberi şi destupaţi la minte.
Consecinţa acestei convingeri a fost un lung şi neobosit periplu personal pe la uşi importante, îndărătul cărora se aflau lideri de presă vizibili, bântuiţi în apariţiile televizate şi în editorialele semnate, de ceea ce credeam a fi neacceptarea funciară a răului, oricare ar fi fost faţa acestuia. Faptul că frontul eco- jurnalistic nu se produsese spontan, e drept, îmi trezea totuşi şi unele bănuieli angoasante pe seama VIP-urilor noastre gazetăreşti. În ciuda acestui fior, preferasem să îmi alimentez iluzia naşterii “mişcării”, punând lipsa ei de până atunci în seama tinereţii fruntaşilor din presă, în seama unui precar bagaj personal de experienţă, rod al aceleiaşi vârste, precum şi a unor lecturi individuale care, întâmplător, ocoliseră subiectul. Toate astea, îmi spuneam eu, îi împiedicaseră să înţeleagă, reordonându-şi priorităţile, că dacă un mediu natural sănătos “nu e, nimic nu e” şi că secolul în care urma să intrăm va fi ecologic “sau nu va fi deloc”. Nu puteam crede că “după ploaie chepeneag” şi “mintea românului cea de pe urmă” pot fi şi în cazul acestor conştiinţe mereu treze ale naţiunii, tipare insurmontabile şi găseam în presiunea “tranziţiei”, cu nenumăratele sale probleme şi dileme, scuza şi singura cauză a monotoniei dezbaterilor, a rotaţiei pe la microfoane a aceloraşi anoşti invitaţi, majoritatea politicieni, cu toţii foarte departe de dramele care apăsau necuvântătoarele, pădurile şi apele nemaiapărate de nimeni în ţara abia scăpată de comunism; departe şi de adevăratele drame omeneşti.
Îmi părea cât se poate de normal ca în grilele programelor de televiziune, precum şi în ziare, să existe un spaţiu permanent dedicat temelor de mediu şi, implicit, educaţiei ecologice. Un spaţiu zilnic, după modelul celor dedicate sportului – în care fotbalul este “sportul-preşedinte” (nu “ sportul-rege”, căci este ales de votul mulţimilor şi nu “născut”) – sau buletinului meteo. Nu găseam că formatul era important. O “eco-tabletă” pe micul ecran al televiziunii publice sau în vreun ziar de mare tiraj mi se păreau prea suficiente spre a picura cu blândeţe în urechile compatrioţilor frăţia cu cei pe care încă nu îi observaseră, deşi se aflau fie la vedere – păduri, câmpuri înverzite şi râuri – fie, mai discreţi, trăiau la adăpostul acestora. Ca şi oamenii, de altfel.
Nu mă aşteptam, fireşte, ca printr-o “eco-tabletă” vesperală să reduc la tăcere trioul Guţă-Mutu-Columbeanu(Numele unui interpret de manele, al unui fotbalist si al unui personaj monden cu viaţă privată indiscretă şi agitată.) şi nici corul dirijat de aceştia pe stadionul naţional. Însă, cum cei trei ignorau subiectul şi cum nu părea interesat de ecologie nici chiar Florin Piersic, cel care vorbeşte mai iute decât gândeşte, sarcina apărării naturii rămânea în seama oamenilor din presă, gata să cadă la datorie – pe teren sau, epuizaţi peste tastaturi, camere de filmat şi microfoane – conştienţi de misia lor patriotic-planetară, fără a aştepta aplauze.
Ei bine, de la chestiunea cu aplauzele mi s-a tras boala. Iar primele sale simptome mi-au apărut când am păşit în Casa Scânteii, crezând că mă aflu în Casa Presei Libere; o vizită ce avea să îmi arate fără dubii că, în România de după 1989, nu lipsea libertatea ci oamenii liberi.
Confuzia mea era oarecum firească, întrucât cele mai aprige voci si condeie de presă tocmai de acolo îşi trimiteau spre ţară mesajul de revoltă şi speranţă. Ca provincial ce mă aflam, fusesem şi eu lovit de solia acestor spirite neliniştite şi, cum la anii aceia, ca la aproape orice tânăr, urechea îmi era ceva mai aproape de inimă, mi-am spus că drama mediului nu îi putea lăsa indiferenţi pe aceşti adevăraţi cerberi de la porţile binelui, pentru care “noblesse oblige” nu părea nici pe departe o vorbă goală.
Era prea evidentă, îmi spuneam, prăpastia în care dispărea de la o zi la alta patrimoniul natural al României, sub presiunea democraticelor toxice ale libertăţii: “sfânta proprietate” – inclusiv cea pe marile ecosisteme vitale – “resurse”, “oportunităţi”, “profit”, “economie de piaţă”, “liber întreprinzător”, “prosperitate” etc. Şi, cum Casa Presei Libere adăpostea importante “organe de presă”, m- am pomenit că îi iau la pas nesfârşitele holuri întunecate, în căutarea luminii.
Trebuia să îi întâlnesc pe corifeii mass-media şi să le vorbesc pe scurt despre mediu şi ecologie. Cu siguranţă că de la primele mele cuvinte aceştia vor vibra, vor înţelege urgenţa şi se vor pune pe treabă, doar şi ei – ca şi mine, nu? – respirau aer, beau apă, se delectau cu trilul păsărilor, tălăzuirea codrilor şi cu celelalte daruri naturale cu care Cel de Sus pricopsise patria.
Prudent, mi-am precedat însă tentativele de întâlnire prin epistole timbrate ori telefoane. Nu voiam ca eu, un necunoscut, să apar ca musca-n lapte cu ecologia mea dinaintea acestor luptători ocupaţi. Făceam însă o greşeală capitală: plicul, purtând pe el ştampila provinciei, oferea din start o şansă precară conţinutului. Iar o secretară bună ştie ce are de făcut. Pubela atât aştepta.
Nici telefoanele nu mi-au netezit cine ştie ce calea, întrucât la întrebările „De unde telefonaţi?“ şi “Ce lucraţi?” nu puteam minţi. Dacă răspundeam „De la Gura Humorului“ – unde locuiesc de mulţi ani – glasul interlocutorului dobândea o plictisită înălţime. Îmi era clar că provincialii din capitală nu îi prea înghiţeau pe cei din provincia provinciei. M-am răzgândit atunci: oraşul meu de baştină, Clujul – capitală de provincie fiind şi, pe lângă asta, în inima Ardealului – îmi putea aduce poate un avantaj. Pe plic sau dinaintea celui aflat “la capătul firului”. Nu mi-a mers: Ardealul era preţuit pentru pălincă, pentru “lupta cu ungurii”, dar nu pentru idei.
Fireşte că aş fi putut să mă dau mare şi să spun că sunt din Caracal şi că sunt şomer fără studii, dar nu am făcut-o: am avut întotdeauna conştiinţa a ceea ce sunt, cât sunt şi ce îmi pot permite. Motiv pentru care, chiar şi atunci când mă laud, o fac cu măsură, spre a nu stârni invidii. Răspundeam aşadar sincer – regretând cumplitul adevăr – că sunt din Cluj, că sunt numai medic specialist şi de aici totul se ducea pe râpă.
Mi-a trecut atunci prin cap să declar – uzând de o caligrafie căznită de mână neînvăţată cu pixul – că mă frământ, obsedat de violarea propriei surori. Important era să ajung la corifeul de presă. Eram sigur că mai apoi îl voi aduce eu cumva şi la subiectul adevăratei mele obsesii. Dar, am spus-o, nu pot minţi: nu am soră. Din acelaşi motiv, deşi îmi puteam netezi calea spre succesul mass- media prezentându-mă ca fiind homosexual, nu am uzat nici de această naturală intrare, cât se poate de corectă politic şi democratică.
Nu-mi mai rămânea aşadar decât să plec spre capitală şi să bat direct la porţile „turnurilor de fildeş“, bucurându-mă că măcar câteva dintre ele se înălţau tot pe vechiul lor postament, construite din piatra rezistentă a unui edificiu consacrat.
Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: nu mi-a scăpat niciunul. Vreau să zic, niciunul dintre „grei“ şi dintre notoriii cu pretenţii. Lista mea cuprinde vreo 20 de “nume mari”. Din presa scrisă şi televiziune. Simpla înşiruire a acestora nu ar fi interesantă, iar mulţimea ciocnirilor mele cu zidurile dinăuntrul Casei Scânteii, deşi presărată cu detalii picante şi grăitoare, mi-ar lua prea multe pagini. Totuşi, câteva întâmplări merită atenţie.
De pildă, un ins cunoscut şi mărunţel, etanşeizat într-o eternă vestă de piele neagră – om convins că luptă “ singur împotriva tuturor”, cum îşi intitula o carte – m-a refuzat asigurându-mă că “la capitolul mediu, România încă stă bine, nu sunt probleme, e prea devreme să ne îngrijorăm”. S-a arătat însă foarte interesat de fotografiile mele cu sălbăticiuni: “Îmi daţi şi mie câteva?…Sper că nu îmi luaţi bani pe ele”. I-am dat şi nu i-am luat. A doua zi, imaginea unui urs orna prima pagina a ziarului său obişnuit cu “evenimentul” şi cu găinile care nasc pui vii. Bineînţeles, fără specificarea autorului. L-am diagnosticat instantaneu, iar peste puţin timp chiar el şi-a confirmat “suferinţa” printr-un alt volum. Titlul acestuia vorbea despre lumea văzută de el: “un român rupt în fund”.
Am mai spus-o: tinereţea păcătuieşte prin lipsa imunităţii. La baza acestei tare stă fără îndoială un defect din naştere al unora dintre aspiranţii la statutul de om matur: apropierea ochilor şi urechilor de inimă. Cu timpul, deşi pomenitele organe îşi mai pierd din capacităţi, la omul vârstnic ele câştigă într-un fel ciudat: ochii încep să vadă mai departe, urechile devin sensibile chiar şi la şoapte – dacă acestea rostesc adevărul – iar inima înţelege că este doar un biet muncitor calificat şi nu dirijor de zbor. Drept care, apropiindu-se de stomac, învaţă de la el să nu mai mănânce „tot ce zboară”.
În cazul meu, tentativa de a-i „corupe” pe marii jurnalişti ai României anilor ’90 spre a-i uni într-un front ecologic – indiferent de opţiunile lor politice, de patronii de presă şi de alte iubiri personale, secrete sau afişate – a fost rezultatul hibei ereditare mai înainte descrise; aceeaşi care, cu mulţi ani în urmă, îl făcuse şi pe bunicul meu matern să se ascundă prin munţii patriei, la vremea la care pragmaticii înţeleseseră că raţiunea de a trăi este mai importantă decât raţiunea însăşi. Şi, cum patria nu însemna altceva nici pe vremuri şi nici astăzi, nimic nu mă putea împiedica să cred că jurnaliştii de succes aveau să îşi ridice condeiele ascuţite spre a apăra „râul, ramul” din Carpaţi, cotropite de aliotmanul autohton, iscat intra muros. Ignorasem însă faptul că cenuşiul zidurilor Casei Presei Libere se imprimase ireversibil în materia cenuşie a multora dintre destinatarii speranţelor mele.
Dacă primul jurnalist înconjurat de ziduri mi-a refuzat iniţiativa, arătându-mi că într-adevăr vedea lumea ca un „român rupt în fund”, nu m-am descurajat, punând lipsa generozităţii lui în seama micilor sale dimensiuni trupeşti care – spun unii psihologi – cu foarte rare excepţii, adăpostesc şi cugete pe măsură, rezultat al frustrărilor multiple. L-am lăsat să zacă în vestuţa lui de piele neagră printre dosarele istoriei – pe care o studia pasionat şi căreia îi aparţinea de altfel – şi am trecut mai departe, fiindcă o altă uşă aştepta bătaia hotărâtă a degetelor şi inimii mele. Dar… iar dezamăgire! Nici cel care avea să fredoneze, după 11 septembrie 2001, “Cântarea Americii” nu era dispus să se uite atent în ograda ţării, deşi aparţinea generaţiei de jurnalişti care, nu prea demult, strigase din toţi bojocii săi tineri “Cântarea României”. Am înţeles pe loc faptul că „Proprietarul de iluzii”- cum îşi intitulase un simpatic volumaş de proză scurtă apărut înainte de ’89 – nu era el, ci eu care mai puteam nădăjdui că maturul nu şi-a uitat iubirea şi iluziile.
Peste câţiva ani, când America avea să refuze Protocolul de la Kyoto, urma să îmi explic însă totul, punând respingerea cauzei ecologice şi de către acest condeier în seama tradiţionalei încrederi anticipate a românului în americani. Şi l-am iertat. Am apreciat întotdeauna constanţa solidarităţii, chiar dacă aceasta era una între proşti, între bandiţi sau între primii şi ultimii. Cred că văzusem prea multe astfel de filme, însă era pentru prima dată când intram între ei.
Dar, cum „cu o rândunică nu se face primăvară”, nici cei doi jurnalişti abia întâlniţi nu mă făcuseră să cred că erau altceva decât nişte pitici vestiţi, absolut nereprezentativi pentru elitele condeiului. Un motiv în plus spre a fi şi mai hotărât ca următorilor din listă să le spun verde-n faţă ceea ce cred despre activitatea generoasă a clorofilei. Cu acest gând am deschis următoarea uşă, cea dindărătul căreia, într-un ziar şi pe micul ecran, se rosteau unele adevăruri necesare exact sub titlul „Verde-n faţă”. Iniţiativa mea a plăcut şi două texte semnate de mine au ocupat spaţiul tipografic în două numere succesive ale jurnalului. Mai mult chiar: am provocat şi un talk-show la care, alături de mine, a participat – tăcând copios şi vinovat – un viitor ministru al pădurilor, bucovinean cu nume de goangă, pe atunci doar mărunt şef de ocol. Elanul mi-a fost tăiat în scurt timp: partidul aflat îndărătul jurnalului şi antenei, deşi umanist cât se poate, câştigase puterea şi fusese cooptat la guvernare. Trebuia să aştept intrarea lui în opoziţie, spre a putea scrie şi rosti iar verde-n faţă despre pădurile tăiate, pubelele din râuri şi despre deşănţarea vânătorilor de urşi. Din nefericire însă, moartea acestora era mereu la putere şi nu intra în opoziţie odată cu partidul.
Una peste alta, experimentul – căci demersul meu asta devenise – începea să mă amuze. După atâtea încercări nereuşite de a trezi conştiinţa planetar-ecologică în VIP-urile de presă, un rest de luciditate – care rămâne pe undeva şi celui mai neghiob epigon al Cavalerului Tristei Figuri – îmi permitea să văd şi să mă văd tot mai bine. Îmi era clar că o permanentă rubrică de mediu nu era dorită în niciun cotidian.
Mă pomeneam dimineaţa în Gara de Nord. Abia coborât din tren, cu ochii uscaţi de nesomn – nu pot dormi în tren – călcam ca un prunc neînvăţat cu mersul de-a lungul unui peron amorţit ce-mi părea de-a dreptul neospitalier, scos dinaintea mea ca dintr-un tărâm străin. Era peronul ostil, nu eram eu de pe-acolo? Ieşeam din clădire şi abia atunci observam trecătorii. Ei nu erau călători. Ei erau de acolo şi vieţuiau aşa. Ocupaţi, alergând pe trotuare sau încapsulaţi în maşini, fiecare cu treaba lui, fără îndoială una importantă. Doar eu umblam contra curentului, scăldat în masa agitată care, dintr-o dată, mă făcea să înţeleg diferenţa dintre viu şi vioi. Cu gândul la câteva simboluri viguroase – pădurea, apele şi fiarele fiind printre acestea – diferenţa era stridentă. Bine că nu se văd gândurile, îmi spuneam câteodată, jenat de totala mea lipsă de pragmatism, atât de evidentă mie în forfota fluidului stăpânit de telefoane mobile, clacsoane, frâne şi acceleraţii, dar prin care simţem că trec neatins, ca un cuţit uns printr-o apă rece.
Întâlnirile cu oamenii de presă se încadraseră între convingerea lor că “La mediu România încă stă bine, nu e cazul ” şi un argument unic, tras la indigo, la pronunţarea căruia, invariabil, glasurile căpătau o nuanţă sfâşietoare de regret: “ Da, înţeleg ce spuneţi, poate că ar trebui, dar tema asta nu face rating”. Era mai mult decât evident că omul din faţa mea ar fi vrut să mă ajute însă nu putea în condiţiile lipsei “aplauzelor”. Dinaintea atâtor indivizi “bidimensionali” nu îmi mai rămăsese decât să îmi încerc norocul cu cel mai critic glas la adresa lor, un ins mereu încruntat, cu privirea bici si vorba brici, sculptând adevărul pe gustul mulţimilor şi chiar pe cel al adevărului, clamat pe atunci şi de numele ziarului său. El era ultima întruchipare a nădejdii, şefia Clubului Român de Presă, funcţie pentru care părea să fi fost născut, fiind argumentul suprem.
În dimineaţa sortită întâlnirii lui intrasem în holul de la parterul Casei Scânteii, redescoperindu-l: imens, prăfos, respingător. Un ins morocănos, cu pistol, uniformă şi chipiu – hibrid născut din împerecherea unui miliţian beat cu „paza contractuală“ în persoană – mă abordase important: „Dumneavoastră?“ Cerberul avusese în glas siguranţa slugilor cu stăpâni puternici, dar eu fusesem calm, întrucât vizita îmi era pregătită minuţios: o epistolă cu confirmare de primire şi o sumedenie de telefoane la redacţie îmi neteziseră calea spre domnul Popescu.
Prin fir aflasem de la o anume doamnă L. că domnul Popescu nu acordă audienţe, dar să revin, că nu se ştie. Tot ea mă asigurase că „scrisoarea e pe masa dumnealui“. Peste câteva zile un domn P. mă informa că „a fost citită de domnul Popescu, dar nu avem încă un răspuns, reveniţi“. Una peste alta, tot doamna L. mă încurajase în cele din urmă: „Veniţi la Bucureşti şi cumva- cumva tot o să-l prindeţi dacă staţi la capitală două-trei zile. Facem noi să fie bine“.
Am lămurit pe scurt scopul vizitei dinaintea cerberului cu caschetă, însă şi el era informat: „Domnul Popescu nu dă audienţe, degeaba aţi venit“.
Cu greu l-am convins să sune în redacţie, insistând să o caute pe doamna L., rugându-l să îi pomenească numele meu. O făcu în scârbă şi, minune, îmi întinse receptorul, ca unul care a primit dezlegare: „Vorbiţi aici“. Nu, domnul Popescu nu mă putea primi, dar, dacă am bătut sute de kilometri, îmi va asculta păsul chiar doamna L. Am întrebat-o unde să urc, spre a afla însă că nu am acces în „Olimp“: urma să coboare ea să vorbim câteva minute.
Am măsurat holul o jumătate de ceas, am rugat iar cerberul să sune. O făcu, degajând acelaşi aer de hatâr şi îmi comunică: „Vine imediat“. Mă plimbam, când o voce ştiută mă abordă: „Coane, ce faci aici?“. Era un amic, T. G., jurnalist şi coleg de redacţie cu bosul dorit. I-am explicat ce caut şi, binevoitor, omul se adresă paznicului: „Îl iau cu mine sus“. „Nu!“ – sări organul. „Staţi pe loc! Am ordin să nu urce!“ T. zâmbi jenat, eu, albastru: „Lasă-mă“ şi îl eliberai de neprevăzuta corvoadă voluntară. Alt sfert de ceas, alt telefon: doamna L. nu avea timp să coboare. Va trimite pe cineva „să ţină audienţa“. Am crezut ca nu aud bine, dar eram hotărât de data asta să văd până unde merge nesimţirea în numele adevărului.
În hol mai intraseră doi indivizi. Vorbiseră în şoaptă paznicului, apoi se puseseră pe aşteptat. Alte minute leneşe şi, în sfârşit, o fetişcană durdulie coboarî scările. Săltăreaţă şi veselă. Îmi întinse o mână şi se prezentă, adresându-se apoi ultimilor veniţi: „Tot pentru audienţă?“. Oamenii confirmară şi duduia ne făcu semn să o urmăm spre ieşire. Uşile duble ale acesteia delimitau un mărunt spaţiu în care se afla o canapea jegoasă, cu tapiţeria deşelată, pe care părea că îşi fac veacul homleşii din Piaţa Presei Libere. “Ocupaţi loc. În ce problemă?“
Priveam la greţosul imprimeu învins de vreme şi tăceam. Urma să plec fără un cuvânt. Nelămuriţi şi curioşi, de la doi metri, tipii se uitau în gura mea.
Jurnalul Naţional, serial, 7 decembrie 2012 – 12 ianuarie 2013
***
Sunt ani mulţi de când am început eu să scriu despre drama
mediului, în locul lor. Şi, privind înapoi, cred că am făcut bine.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
by Nicolae Dărămuș | Dec 28, 2015 | INOCENȚII MARII TERORI, MANELE PENTRU LUMEA BUNĂ
Postez acest eseu ca pe o modestă avertizare asupra unor viitoare și nedorite similitudini între administrația Băsescu și Johannis. Similitudinile – privind repetarea și continuarea unei păgubitoare politici de mediu în Romania – se vor naște dacă președintele Klaus Johannis va avea drept sfătuitori același soi de nepricepuți de elită.
foto: Nicolae Dărămuș
Sub titlul „Bărbăţeii de elită” scriam în revista Luceafărul despre specia de indivizi netrăiţi, oameni cu biblioteci devorate, dar lipsiţi de un peisaj experimental propriu suficient de bun spre a dobândi, din cele două direcţii, atributele înţelepciunii: generozitate şi o reală axiologie a implicării.
Aşa stând lucrurile, riscul acestor inşi mortificaţi este acela de a vieţui, paradoxal, numai înăuntrul zicalei nemţeşti „Der Bauer isst nur was er weiß” (Ţăranul mănâncă numai ce cunoaşte). Câtă vreme aceştia nu părăsesc scăunelul de lectură, starea lor are o anume inocenţă, iar întâlnirea cu ei poate părea pitorească. Atunci când „bărbăţeii de elită” devin însă sfătuitorii unui preşedinte ca Traian Băsescu, amintita bibliotecă fără viaţă se întâlneşte cu viaţa fără bibliotecă, trăită cam pe puntea vaporului.
Întrucât şi individul fără bibliotecă mănâncă numai ceea ce cunoaşte, „felurile” monotone şi limitate consumate de simbionţii tandemului devin meniul obligatoriu al naţiunii. Iar durabila armonie de cuplu se naşte dintr-o admiraţie reciprocă şi frustrantă. A unuia pentru debilul om de cultură aliat, a celuilalt pentru bărbatul cu pumn de fier(Referire la întâmplarea prezentată de televiziuni în cursul campaniei electorale din 2005, în cursul căreia candidatul la preşedinţia României, Traian Băsescu, lovea cu dosul pumnului obrazul unui copil aflat în public. Ulterior alegerii preşedintelui Traian Băsescu, Preşedinţia a susţinut că în acel film secvenţa cu pumnul a fost „trucată”.)
Dacă în urmă cu ceva vreme tentativa mea de a prezenta la Palatul Cotroceni un proiect ecologic de anvergură naţională nu s-ar fi izbit de zidul sateliţilor prezidenţiali, aceste rânduri nu ar fi fost scrise. Cum însă faptul s-a întâmplat, iar argumentul refuzului a fost că preşedintele ţării are sfătuitori informaţi – amintiţi fiind Traian Ungureanu şi Horia-Roman Patapievici – subsemnatul, ca iniţiator al proiectului, sunt dator cu aceste rânduri. Asta cu atât mai mult cu cît la vremea când Traian Ungureanu fusese exclus de la postul de radio BBC, îi telefonasem lui Horia-Roman Patapievici, spre a-l felicita pentru felul în care îl apărase într-un editorial din LA&I, suplimentul de atunci al Cotidianului.
Repulsia lui Traian Ungureanu faţă de problemele ecologice mi s-a dezvăluit flagrant în editorialul Antiraţionalismul ecologic, publicat în decembrie 2006 în revista Idei în dialog. În textul cu pricina, pe întinsul a două pagini mari, dl. Traian Ungureanu tratează cu înverşunare, uneori cu ură, ecologia, ecologii, ecologismul şi ecologiştii. La grămadă, fără distincţie, dovadă că nu cunoaşte în profunzime şi discriminativ nici conceptele, nici categoriile şi, mai ales, dovadă că nu cunoaşte natura. În text, îngrijorările ecologice – de la dispariţia speciilor la încălzirea globală – fiind aruncate de domnia sa în derizoriu.
Straniu este că, într-o revistă ce se pretinde gazdă pentru dialogul ideilor, dl. Ungureanu nu lasă nici o şansă acestuia. Uneori simplist, utilizând sofisme – ca acela generat de promovarea ecologismului de către nazişti, de unde concluzia că ecologismul ar fi tot un soi de extremism – domnia sa dă sentinţe şi condamnă de pe poziţia unui posesor al adevărului absolut. O face fără să înţeleagă că avertizările ecologice sunt importante în principiile lor şi nu pot fi desfiinţate dacă timing-ul dezastrelor prevăzute nu respectă riguros calendarul. Deopotrivă, nu bagă de seamă că sărăcia (pe care, chipurile, ecologiştii ar promova-o în viitor prin combaterea „progresului”), s-a înscăunat şi persistă din cu totul alte motive decât activitatea acestor militanţi neglijaţi. Nu vede nici că acolo unde natura a rămas întreagă, sărăcia a fost şi este mai mică, tocmai prin generozitatea acesteia. Toate acestea par să fie rezultatul necunoaşterii de către domnia sa a preceptului fundamental al ecologismului modern: propovăduirea bunului simţ şi a măsurii într-o lume tot mai lipsită de acestea.
Asemănarea dintre domnul Ungureanu şi băbuţa care i-a smuls lui Jan Hus cunoscuta exclamaţie este izbitoare. Băbuţa era pesemne o pricepută bucătăreasă, o bună croitoreasă, o excelentă mamă, soţie şi o strălucită agricultoare. Altcumva spus, ea avea excelenţele sale certe. Atunci însă, într-un acces de bună intenţie şi suficienţă, se băgase unde nu-i fierbea oala (şi unde fierbea Jan Hus). Şi, crezând că face un lucru bun, „îşi adusese aportul” la focul ce-l mistuia pe învăţat. Dacă el o tratase cu milă şi o iertase, fusese dintr-o adâncă înţelegere a inocenţei şi ineficienţei acesteia. Căci, trebuie spus: cu sau fără surcica femeii, flacăra tot l-ar fi ucis pe cel sortit morţii. Ca şi băbuţa piromană, domnul Traian Ungureanu are unele merite individuale de netăgăduit. Ele privesc analiza unor feţe ale contemporaneităţii (de la politică la… fotbal), reprezentând uneori tot atâtea excelenţe personale. Din nefericire însă, tot ca eroina, domnia sa s-a aventurat acolo unde ştie doar câte ceva, unde se pricepe foarte puţin şi unde nu pricepe aproape nimic. Fireşte, o face cu bună intenţie, dar fără bunăvoinţă.
Sub aspectul eficienţei, scrierea domnului Ungureanu – condamnând ecologismul şi ecologiştii – este la fel de palidă ca vreascul băbuţei. Fiindcă, din păcate, formele actuale de viaţă de pe Terra vor pieri oricum, executate de focul unui călău mare şi decerebrat: specia umană. Din acest unghi privit, textul poate fi trecut cu vederea. Deosebirea dintre protagoniştii paralelei mele este însă esenţială. Dacă babei cu experienţă de viaţă îi lipsea cu siguranţă biblioteca, semnatarului articolului, stăpân pe o bibliotecă, pare să-i lipsească tocmai experienţa. Experienţa şi o anume generozitate. Dacă subsemnatul nu am trecut cu vederea textul cu pricina este tocmai fiindcă, spre deosebire de gestul anonimei muieri, glasul domnului Ungureanu – cu legitime pretenţii de conştiinţă civică – este unul care, „acum şi aici”, este ascultat de destulă lume, devenind uneori, fără vrere, „avocatul diavolului” şi, cu vrere, sfătuitorul tătucului de la Cotroceni.
Ar fi fost de ajuns, de pildă, ca domnul Ungureanu să se fi scufundat cu o banală mască de scafandru în urmă cu 40-50 de ani într-un râu de munte sau în Marea Neagră. Deopotrivă i-ar fi slujit să alerge cu aparatul fotografic în urma caprelor negre din Retezatul anilor 70, ori cu binoclul şi „chemătoarea” în întâmpinarea cerbilor Suhardului şi Călimanilor aceluiaşi timp. Ca să nu mai vorbesc de preumblarea tihnită cu o undiţă inocentă pe malurile Frumoasei – cea ştiută şi de Sadoveanu – eliberând, pe rând, păstrăvii prinşi. Prinşi cu sutele, într-o singură zi, prin anii ’60. Dacă domnia sa ar fi avut aceste bucurii şi ar încerca retrăirea lor astăzi, ar simţi un imens gol. Unul angoasant, dovadă că timpului actual îi este de ajuns doar o viaţă de om spre a face – ajutat de mijloacele progresului – paşii involutivi care ar fi reclamat cândva ere geologice. Ere care, prin durată, ar fi permis speciilor transformări, adaptări şi substituţii.
Domnul Ungureanu se arată a fi însă un pragmatic de birou. În amintitul editorial, legat de problema epuizării resurselor Terrei, conchide: „Resursele nu «sînt», pur şi simplu, ci apar, produse de cineva, sînt create, multiplicate în fabrici, ferme şi laboratoare”. E limpede că resursele despre care face vorbire insul sunt cele destinate exclusiv speciei umane, eventual şi câtorva specii domestice „utile”. Nu văd cum ar putea umple făcăturile din „fabrici, ferme şi laboratoare” stomacul bursucului, al cameleonului, al ursului, ori cum s-ar transforma ele în păduri seculare. Dar pe consilierul prezidenţial Traian Ungureanu nu îl interesează acestea. Îmi vine să cred că nu ar fi jenat chiar dacă savana marilor ungulate africane, irigată, ar deveni teren agricol, turmele de gnu, zebre şi elefanţi luând calea unor fabrici de mezeluri. Este cert că domnului Ungureanu îi este străină atât funcţia biotică precum şi cea estetică a biodiversităţii. Dacă ar avea deschiderea generoasă spre aceasta din urmă doar – ca să nu mai vorbesc de cea a lanţurilor trofice – ar putea accepta şi înlocuirea conceptului antropocentrist al „drepturilor omului” cu cel al „drepturilor biodiversităţii”. Biodiversitate care, firesc, l-ar include şi pe neînţeleptul sapiens, ca primum inter pares, încărcat astfel cu răspundere pentru soarta tuturor.
Autorul nu se află însă la prima „abatere”. În editorialul Tsunanimitatea, publicat în martie 2005, tot în Idei în dialog, după ce valul tsunami a lovit sud-estul asiatic, domnia sa – supărându-se ca văcarul pe sat – izbucneşte împotriva ecologiştilor, ca şi cum activitatea acestor militanţi ignoraţi ar fi condamnat Indonezia la sărăcie. Lipsa tehnicilor de avertizare şi alertare, ca şi a mijloacelor moderne de salvare îl făceau pe Traian Ungureanu să scrie că regiunea are nevoie de „şosele şi telefoane, nu de trupe ecologiste care să numere copacii”. Ca şi cum cele două entităţi – comunicaţiile moderne şi Natura – promovate cu bun simţ şi măsură, ar fi incompatibile, excluzându-se reciproc.
Celălalt „consilier”, dl. Horia-Roman Patapievici, în volumaşul de conferinţe Discernământul modernizării, vorbeşte despre „«drepturile omului» ale obiectelor”. Exemplul adus, menit să stârnească dezaprobarea cititorului, face referire la un ipotetic industriaş a cărui iniţiativă de a construi o uzină într-un podiş, poate fi zădărnicită cu totul necuvenit de un avocat „postmodern”, în numele dreptului la virginitate al acelui ţinut. Autorul Patapievici, care se declară „om modern”, se întreabă dacă în acest caz în capul avocatului „pro natura” se află prostie sau cinism şi se aşteaptă ca şi cititorul să facă la fel, în caz contrar riscând şi el, bietul, să fie catalogat drept prost de către preşedintele Institutului Cultural Român.
Mi-a fost limpede că pentru autorul broşurii podişul este o noţiune strict cartografică, ceva gălbui-maroniu pe o hartă. Nu cuprinde muşuroaie de furnici, arbori, vizuini de viezuri, cuiburi cu ereţi, iar dungile albastre cu care e împodobit nu sunt ape colcăind de păstrăvi şi vidre, ci surse menite să răcească vreun reactor nuclear, sau să umple rezervoarele cu apă potabilă ale oraşelor. Straniu a fost că acelaşi om, telefonic, îmi spunea cu sinceră îngrijorare că Bucureştiul devine sufocant, irespirabil, că spaţiile verzi se reduc catastrofal, invadate de betoane şi că trebuie făcut ceva împotriva acestei tendinţe (aş adăuga eu, „moderne”). Am rămas uluit de fractura din judecata sa. Uluit de gândirea strict utilitară, antropocentrist-teleologică, deloc generoasă privind Natura. Necesară intra muros atât cât să dea oxigen şi ciripit asfaltofilului cu celular, Natura devenea dispensabilă în afara urbei, acolo unde rămăsese pe vechile sale piedestaluri. Iar formularea „drepturile obiectelor” privind, practic, drepturile biodiversităţii mi s-a părut cel puţin ireverenţioasă la adresa semenilor mei „râul, ramul”, păstrăvul, ursul. Asta dacă drujba, buldozerele şi gloanţele – cu care urma acel industriaş să cucerească podişul – pot fi considerate numai ireverenţioase. În cartea cu pricina vorbindu-se – culmea! – tocmai despre… discernământul modernizării.
Cu sufletul corect asfaltat, populat cu straturi regulate cu panseluţe şi necesare păsărele cântătoare, „bărbăţeii de elită” nu înţeleg adâncimea generoasă a spusei lui Romain Gary: „Orice om care a cunoscut foamea, frica şi munca forţată începe să înţeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct.” Deopotrivă, ei sunt departe şi de lumina cuvintelor lui Albert Schweitzer: „Dragostea omului pentru toate fiinţele este cea care face din el cu adevărat un om.”
Cu asemenea sfătuitori subţiri – nu atât intelectuali, cât doar nişte notorii erudiţi – pumnul aplicat de preşedintele Traian Băsescu proiectelor de mediu, pe parcursul a două mandate, nu fusese unul trucat.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 11 ianuarie 2010
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
by Nicolae Dărămuș | Dec 7, 2015 | INOCENȚII MARII TERORI, MANELE PENTRU LUMEA BUNĂ
foto: Nicolae Dărămuș
Din când în când şi tot mai adesea Andrei Pleşu „le comite”, semn că îngerii nu-i mai veghează pixul. Vor fi îmbătrânit îngerii, va fi îmbătrânit şi Andrei Pleşu?… Păcatul cu gândul – întrupat în unele texte ale sale pe care „lumea bună” le înghite pe nemestecate, cu o religiozitate pe care nicicând nu i-o stârneşte credinţa în Dumnezeu – mi se arată cam de neiertat, tocmai fiindcă dilematicul îşi ignoră poziţia publică şi, prin ea, influenţa. Căci una e să rosteşti platitudini periculoase, tu, Andrei Pleşu – creştin declarat, fost discipol al lui Noica, fost ministru al culturii, al afacerilor externe, fost consilier prezidenţial, om cu „operă” – şi cu totul alta este dacă respectivele ieftinături agresive sunt debitate în agora de un individ fără notorietate. Ba mai mult, ultimul, chiar dacă afirmă generos, răspicat şi argumentat contrariul, nu are spor dinaintea cunoscutului condeier care, trebuie spus, adaugă scriiturii meşteşugite şi lejerul farmec al discursului oral.
În cazul său, noblesse oblige dă tot mai slabe roade cel puţin din pricina unei serioase şi, din păcate, irecuperabile tare care, pe un lucid, l-ar îndemna la rezerve: experienţa limitată a acestui bărbăţel de elită – am mai spus-o – aparţinând acelei specii de erudiţi „româneşti” care, puşi pe o saltea pneumatică într-o piscină de hotel, naufragiază şi pier. Iar dovada că „Le style c’est l’homme même” o aduce chiar el, mărturisind: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cârnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanţa. Sunt, hélas, lacom, echivoc, uşor de atras spre lejerităţi de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «reţeta» mea existenţială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecţiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, şi-a creat un interlocutor fals şi nu am de gând să încurajez o asemenea anomalie.”
După o astfel de enumerare „păcătoasă” te-ai aştepta ca omul să continue cu celelalte fireşti primejdii de „intelectual practicant”, conturând – pe plai mioritic – un destin care, vag, poate aminti de Malraux, Saint-Exupéry, Romain Gary sau Neagu Djuvara. Căci vremurile permit şi o cer. Nu. În afara bibliotecii, pentru Andrei Pleşu, anvergura căutării Celui se Sus se reduce cam la perimetrul în care, stând în fotoliu, poate vedea ceva ori apuca ceva. Cu gura, cu mâna. Iar „primejdiile destinului” său, aflându-se în zona bucătăriei, birtului, oricum, pe asfalt, nu au cum genera experienţele, pe care, filtrate şi prezentate măiestrit, cititorul le aşteaptă de la scriitor; cum recomanda Emil Cioran.
Nimic condamnabil, ar putea spune un „avocat” grăbit, subliniind modestia personajului care, iată, este sincer şi nu vrea să-şi înşele publicul, pozând în model şi învăţător. Ei bine, „consumatorul” se află în faţa unei flagrante probe de ipocrizie: cea a notoriului care – cu burta plină şi cu „cu pieptul gol”, declarând deschis că „ăsta sunt” şi „atâta sunt” – va fi adulat în plus, fraternizând, prin banalităţi, cu masa cititorilor săi, înaintea cărora îşi consolidează astfel poziţia de primum inter pares. Implicit, pe cea de învăţător. Trucul „electoral” e simplu şi motivaţia, deopotrivă: din când în când şi „lumea bună” are nevoie de manelele sale, în tiraje încurajatoare.
foto: Nicolae Dărămuș
Cu toate astea, dacă Andrei Pleşu nu ar avea constante tresăriri publice împotriva ecologiei şi ecologiştilor, luând în zeflemea, la grămadă – ca toţi bărbăţeii de elită – îngrijorările şi avertizările acestora, nu aş scrie aceste rânduri. Lăsând pe altădată disecţia acestui fel de scrieri – ce umbresc producţiile livreşti ale Andreei Marin şi Răduleascăi – mă rezum la pilda recentei poziţii pe care Andrei Pleşu şi-a asumat-o, semnând „Despre tigru”, în Dilema veche.
Nu demult, prin neglijenţa îngrijitorului, un tigru a scăpat din cuştile zoo de la Sibiu şi a fost împuşcat. Dezaprobarea publică a nepriceperii şi pripei cu care a fost tratat „cazul”, a beneficiat de contraatacul dilematicului (putea să tacă, dar nu a rezistat): „Opinia publică a fost indignată mai ales de bestialitatea celui care, atacat de tigru (…), a tras în el cu un glonţ adevărat şi l-a omorît. «Atîta ştiţi să faceţi: să trageţi!» – a răsunat protestul unui muzician iubitor de natură. În ce mă priveşte, sînt de altă părere. Bine că măcar insul a ştiut să tragă!” Şi conchidea: „Instinctul de conservare e o lege a firii: dacă un tigru vrea să-mi ia gîtul, nu-i întind „şi celălalt obraz”, nu-l pup pe mustăţi. Mă apăr. Îi iau eu gîtul, dacă pot.”
Precedent acestei eroice atitudini – parcă îl văd pe Pleşu, luând gâtul fiarei! – eruditul îşi încălzise însă admiratorii, clamând necuviinţa lanţurilor trofice din natură, şi vituperând la adresa carnivorelor: „De ce leii mănîncă zebre? De ce ucid şi sfîrtecă dînşii fragede şi inocente căprioare? De ce sînt atît de sîngeroşi şi de urîţi crocodilii?” Iar scenariul „telenovelei” sale mersese până acolo unde, două vaci ucise de tigru – într-unul din jegoasele sate indiene care invadaseră jungla –, erau prezentate în postura de victime ale fiarei şi nu ale oamenilor care le duseseră în pădure.
Dacă ar fi trăit şi altfel de primejdii decât cele din bucătărie, cu siguranţă că Andrei Pleşu ar fi decelat adevărul întâmplării, întrucât lucrurile stătuseră exact pe dos: omul nu a fost „atacat de tigru”, ci, împreună cu alţi vânători locali s-au băgat la tigru. Tigrul fusese aşadar cel înconjurat şi atacat. Şi, apărându-se, a sărit la gâtul omului cu puşcă. Un om pregătit să ucidă. Căci e greu de presupus ca, dintre toţi plimbăreţii amiezii, animalul să-l fi ales pentru prânz tocmai pe cel cu armă.
Fireşte, logica mea cade în cazul în care, precum în vestul sălbatic, toţi sibienii ies la plimbare cu flinta în spate. Fapt puţin probabil pentru locuitorii unei capitale culturale europene.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 4 martie 2012
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
by Nicolae Dărămuș | Dec 4, 2015 | INOCENȚII MARII TERORI, MANELE PENTRU LUMEA BUNĂ
foto: Nicolae Dărămuș
„Ce-ai păţit frate al meu întru Domnul?” zise graţioasa gazelă, când văzu crocodilul plângând amarnic; cu lacrimi de crocodil, fireşte. „Cum să nu plâng? rosti acesta, printre sughiţuri. Am citit azi Dilema veche şi am aflat ca sunt tare urât şi rău. Şi că aş fi inutil. Auzi? Tocmai eu, i-nu-til! Ba mai mult, scrie acolo – şi dacă scrie, înseamnă că aşa este – că nu aş fi şi eu, ca tine, ca porcul… ca omul, creaţia Celui de Sus. Cum să nu fiu disperat? De necaz, am să mă arunc în Nil! E şi o formă de protest paşnic. Uite ce zice individul ăsta, unul Andrei Pleşu, despre mine! Şi, pesemne că ştie ce zice, fiindcă m-am informat să văd ce hram poartă… Ca stil, nu scrie rău. A publicat şi o carte elogiind îngerii care – o ştim cu toţii – sunt, fără îndoială, tare frumoşi!”
Gazela luă revista şi citi: „Cînd văd crocodili, sînt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sînt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o „creaţie” a bunului Dumnezeu?” Într-adevăr, semna Andrei Pleşu.
Termină lectura, ridică ochii la cer şi, brusc, izbucni în râs; unul săltăreţ, aşa cum li se întâmplă mereu gazelelor, apoi rosti: „Omul vorbeşte? Şi tocmai despre urâţenie, lene – căci spune că tu te cam târăşti – şi lăcomie? Păi, cum vine asta? Uite la el cât de burtos şi de straniu este! Nici măcar nu i se vede bine chipul, acoperit cu imensitatea aceea păroasă. Nu ştii ce ascunde sub ea.
Iar dacă privesc atentă, căci eu nu pot fi decât atentă, chiar şi ochii îi sunt destul de acoperiţi şi nu cred că vede cu adevărat departe. Măcar tu, aşa cum eşti, nu ascunzi nimic. Ba mai mult, rabzi îndelung, apoi, când ţi se face foame, te mişti iute, eşti ca trăznetul. E drept că tu şi vezi foarte bine… Te străduieşti, depui efort pentru agoniseală, mănânci, apoi ţii post negru cu lunile. Dimpotrivă, din câte am auzit, el este, pe cât de lacom – oamenii numesc asta „gourmandise” spre a da impresia că la mijloc este ceva bun, rafinat, ceva ce ţine de cultură, chipurile – aşadar, el este pe cât de lacom, pe atât de puturos. Stă pe loc de dimineaţa până seara şi, de trei sau patru ori pe zi, i se pun dinainte tot felul de bunătăţi. Cum să nu se îngraşe? Cel mult, la caz ca nu e servit de alţii, lent, fără grabă, îşi poartă singur burtoiul acela până la uşa unui dulap friguros unde – am văzut cu ochii mei! – erau şi conserve de…”
Gazela tăcu o clipă, trase aer adânc, parcă spre a-şi face curajul unei mărturisiri şi continuă: „Regret să ţi-o spun, întrucât ştiu că eşti tare sensibil şi mă iubeşti, dar erau acolo şi conserve cu carne de crocodil, iar altele… cu carne de gazelă. Da, era s-o păţesc! Că aşa am ajuns şi eu la el în casă… Invitată, graţie graţiei mele. Dar am scăpat, că nu sunt iute numai la minte. Ba, drept să-ţi spun, am zărit în dulapul acela şi bucăţi sângerânde de – n-ai să crezi! – carne de porc! Auzi? Carne de porc! Cât despre postul negru, tipul nu reuşeşte niciodată să îl ţină mai mult de câteva ceasuri… O zi întreagă, sau zile la rând, asemenea adevăraţilor credincioşi, să fim serioşi! Nici nu încape vorbă. Vezi bine, zice că nu îi permit doctorii, fiindcă are sângele cam dulce. I se trage tot de la mâncarea prea multă… Ei bine, frate crocodil, frate al meu întru Marea Lucrare, mă întreb eu de data asta, cum să fie un astfel de individ, gras, comod, lacom, nesătul, ascuns – şi, culmea obrăzniciei! – pe deasupra şi sfătos nevoie mare, creaţia bunului Dumnezeu? Şi totuşi, este.”
***
Pe internet, lecturasem strict citatul scurt semnat de Andrei Pleşu în Dilema Veche, textul integral nefiind accesibil. Uimit însă de scârbele şi indignarea notoriul erudit – toate rostite la timpul prezent – mi-am lăsat „gazela” să zburde liberă pe tastatura laptopului, cu rezerva că ierbivorul putea să se înşele, conchizând pripit, fără să fi parcurs întreaga filozofenie din revistă. Nădăjduisem că, totuşi, sfătuit de îngeri, Andrei Pleşu va fi înţeles până la vârsta asta câte ceva din frăţia sa cu „râul, ramul”, păstrăvul şi crocodilul. M-am grăbit deci să citesc întregul text, spre a constata însă că „gazela” cuvântase corect.
Ce se întâmplase aşadar? Un crocodil sălbatic, rănit la ochi, fusese „adoptat” şi îngrijit de un costarican. După vindecare, crocodilul a refuzat libertatea oferită de binefăcătorul său, preferând până la moarte compania acelui om. Ei bine, povestea asta veche – aflată de Andrei Pleşu abia acum – îl făcuse pe autor ca, după vituperările din „deschidere”, să conchidă că, totuşi, „reptila are suflet” şi că „hidoşenia are un «ce» uman, o latenţă de afectivitate, care transformă ambalajul nefast în mister”. Aşadar, numai fiindcă, întrucâtva, o fiinţă pare să aibă ceva omenesc în ea, devine valoroasă pentru credinciosul Pleşu. „Hidoşenia” şi „ambalajul nefast” fiind, în lipsa unui «ce» uman, argumentele estetice ale… lipsei de mister; implicit, de valoare dumnezeiască. Ceva învelind o carne numai bună de pus pe grătar.
Mă întreb şi eu: să fie oare inumanitatea umanului atât de adâncă? Şi să fie oare numai crocodilul purtătorul unui ambalaj nefast? Dar, era să uit: la întrebările astea tocmai îmi răspunsese „gazela”.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 28 octombrie 2012
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
by Nicolae Dărămuș | Nov 30, 2015 | INOCENȚII MARII TERORI, MANELE PENTRU LUMEA BUNĂ
O „asă” viitoare
Vecina mea, elevă într-a noua, vrea să se facă scriitoare sau măcar jurnalistă. Cum pe palier mă bucur de o necontestată autoritate în materie de slove, mi-a dat să citesc ultima sa compunere, iar eu am conchis că o paşte o carieră bunicică la Formula As: „Da… Ştiam că acolo voi găsi florile câmpului, mireasma îmbătătoare de fân cosit, de mere şi gutui coapte, pisici cu motocei şi pâine de casă. Şi mă bucuram că există Tudor Gheorghe. Stând pe cuptor, voi asculta cum picură din mustaţa lui de om bun, fulgi de nea şi petale, adiere de timp, visarea visărilor şi parfum de trandafiri albaştri.”
Şi un as consacrat
„Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide (…), vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele (…) există seri şi dimineţi, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative (…), femei frumoase şi deştepte, cărţi, solidarităţi curate, taclale prieteneşti, coincidenţe riguroase, savori melancolice, tigri albi.” Ei, aţi ghicit autorul? Nu. Nu e vecina, chiar dacă asta, cu „tigri albi”, sosită rostogol şi fără bilet, nu lasă loc îndoielii… Este însuşi Andrei Pleşu, scriind în ultima sa carte intitulată Despre frumuseţea uitată a vieţii.
foto: Nicolae Dărămuș
Îngerii lui Ivan Turbincă
La apariţia volumului Despre îngeri, scriam în Cotidianul din 5 martie 2004: „Am pornit lectura convins fiind că autorul aruncă pe piaţă un produs cultural ce se vrea «une main de fer dans un gant de velours». Căci – mi-am mai spus – ce poate fi o carte despre îngeri, decât un subtil îndemn la autocontrol?…” Mai apoi disertasem despre cum s-ar purta un om care, citind cartea, s-ar simţi brusc supravegheat de îngeri. Recunosc: în volumul lui Andrei Pleşu văzusem ceea ce, pesemne, voiam să văd la un om cu notorietatea sa, prizat de „lumea bună” – cea nu întotdeauna şi cumsecade: „angajamentul chirurgical”, „literatura urgenţei”, menită îmbunătăţirii „lumii bune”. Am aşteptat ulterior viitoarele fulgere livreşti ale omului cu alură de personaj olimpian. În zadar. Omisesem faptul că şi idolii, bieţii, preferă bunătăţile pământene, plictisitoarei diete cu rodii si nectar.
Erare hummanum est… căci verba volant
Nu demult, într-un dialog cu Gabriel Liiceanu la TVR, Andrei Pleşu conchidea asupra destinului cărţii de hârtie şi… destinului ecologic al Terrei: „Cartea va rezista. Eu cred că e ca şi cu încălzirea globală… Mai este până când…” Trebuia văzut: taifasul în persoană, sugerând subliminal – celor care îi sorbeau spusele – destinderea şi detaşarea faţă de problemele ecologice actuale, deloc presante. Asta la caz că, de miru’ lumii, printre ei ar fi fost vreunul îngrijorat de efectul de seră, despăduriri, deşertificare, de spectrul apocalipsei climatice şi de cel al ecorefugiaţilor. Ca orice notoriu respectabil, nu rezistase să nu-şi dea cu părerea despre drama mediului, minimalizând-o. Deşi o făcuse la televiziunea publică şi la oră de maximă audienţă, l-am iertat, spunându-mi că va fi având el ceva semne bune de la îngeri, lăsându-ne pe noi, păcătoşii cu „agitaţia propagandistică”, să ne perpelim în iadul conştiinţei planetare.
Perseverare diabolicum căci scripta manent
„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos” – mai scrie belfereşte Andrei Pleşu, conchizând: „S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor bune. Putem să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala ei zilnică (…), să ne salvăm.”
foto: Nicolae Dărămuș
Peste câteva rânduri, contrazicându-se, autorul o dă pe una şi mai gogonată, semn de profundă anestezie: „Nu se cere ca binele să fie majoritar nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal.” Arătând apoi cum, homeopatic, binele anemic luptă cu relele lumii. Pesemne cu înarmarea nucleară, cu demasificarea armelor de distrugere în masă, cu poluarea, gaura de ozon, gazele cu efect de seră, dispariţia speciilor şi, fireşte, cu schimbarea climei. Tot ce trebuie făcut, este să fim puţintel buni. Puţintel şi din când în când. Şi noi românii chiar aşa suntem, că doar nu dăm în cap la nimeni!
Nişte notorii nechemaţi
„Bine, coane, chiar ar trebui ca Pleşu şi Liiceanu să se ocupe de ecologie? Chiar nu vezi că ecologia este o modă şi toţi nechemaţii se ocupă de ea?” – comenta un cititor revoltat, la debutul serialului(Acest text a făcut parte dintr-un serial cu 10 episoade, pe care l-am semnat în revista Kamikaze, intitulat „Terra arde şi babele se piaptănă”). Acestuia şi altora care gândesc aşa le-aş da dreptate cu o singură condiţie: ca aceşti erudiţi să nu se ocupe deloc de ecologie, fiindcă, atunci când o fac, sunt nechemaţi şi strică – prin notorietate şi nepricepere – munca de persuasiune depusă de oamenii dedicaţi, informaţi, însă mai puţin vizibili. Iar Andrei Pleşu face din plin asta, fiindcă, la zeflemeaua sa televizată la adresa încălzirii climei, o adaugă obstinat pe cea scrisă, tocmai în volumul amintit.
Culmea încălzirii globale: troiene locale pe strada Paris
„Trebuie gândit global şi acţionat local” – spunea R. Dubois, rostind un principiu valabil în medicina umană şi deopotrivă în „medicina” Terrei. Iată însă că Andrei Pleşu, stând în fotoliu cu pătura pe genunchi, îl contrazice „dăştept” în eseul Frica, prin argumente locale de criză dâmboviţeană: „De mare succes se bucură, de pildă, «încălzirea globală». Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând. Vom muri de cald, ne vom trezi cu Polul Nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.” Fără îndoială că băşcăliile, îngrijorările şi fricile sunt după abilităţi şi „facultăţi”: unii se sperie numai de mersul pe jos, de nămeţi, de gheaţa – culmea obrăzniciei! – lunecoasă şi de automobilul blocat. Alţii dimpotrivă: de gazele produse de automobilul care circulă continuu, purtând sedentarii în măruntaie.
Plimbarea ursului spre rai
Dacă judecăţile citate ar fi fost emise la vreo bodegă de Nicolae Guţă, cu siguranţă că manelistul nu s-ar fi numărat printre notoriii criticaţi de mine. Cum dintre erudiţii care îl curtaseră pe Băsescu, Andrei Pleşu părea a fi singurul cu profundă credinţă în Cel de Sus, ieftina băşcălie din aceste fraze tipărite – trădând ignoranţă în materie de mediu şi asfaltofilă indiferenţă la adresa semenilor săi întru Domnul – m-a lăsat mască. Filosoful nu înţelege că global înseamnă global şi că, deşi primarul de sector nu curăţă zăpada pe strada lui, ceva mai depărtişor, urşii albi nu se lasă pe fundul cănii sale de cafea, ci cad – emaciaţi şi morţi prin înec –- pe fundul oceanului arctic, tot mai dezgheţat. Asta ca să mă rezum la drama în curs a celei mai mediatizate extincţii de mamifere prin încălzirea Terrei.
Don’t worry, be happy
Nu discut aici stilul scriiturii lui Andrei Pleşu, întrucât farmecul şi adecvarea asocierilor, precum şi precizia diagnosticului diferenţial între formele prostiei omeneşti sunt certe, iar plăcerea lecturii, reală. Dar, tocmai din aceste virtuţi scriitoriceşti porneşte săgeata belferelii, care, ca un panaceu al conştiinţei, administrează anestezic în călcâiul lui Ahile până şi celui mai vigilent cititor, conservând astfel una dintre feţele prostiei. Cum adică „feţele prostiei”, într-o carte care promite „frumuseţi uitate”? ar putea întreba cineva. Ei bine, aici e capcana, fiindcă autorul, după ce incizează cu bisturiul amărăciunii sprinţare pe mai toţi idioţii neamului, după ce scrie cu poftă despre lehamite şi cu lehamite despre pofte, refuză să prevadă „diferitele primejdii, orori şi catastrofe”. Ba mai mult: întorcându-şi faţa de la ele, recomandă şi cititorilor propria reţetă anesteziantă – cea cu vinuri paradiziace, păstrăvi fripţi, cremşnituri, femei frumoase, inteligente şi tigri albi, convins că „şarpanta lumii încă ţine”. Ratând astfel prilejul trecerii sale din ceata îngerilor erudiţi în ceata lui Havel.
Stilul este omul însuşi
Eram elev când am produs primele mele apeluri şi proteste scrise. Aflasem că râul Sebeş urma să fie oprit de barajul unei hidrocentrale. Panicat, înţelesesem că „râul meu” urma să fie confiscat şi nu puteam accepta. Scrisorile mele au pornit din Sebeşelul nesfârşitelor vacanţe spre Titus Popovici, Paul Decei şi Ionel Pop, primii doi fiind şi „oameni cu funcţii”, pe care îi imploram „să facă ceva”. Şi, deşi toţi aceşti corifei ai pescuitului, vânătorii şi scrisului de inspiraţie halieutico-cinegetică aveau aceeaşi simţire, nu au putut face nimic. Iar mai târziu, când i-am cunoscut personal, am zâmbit cu tristeţe şi unii şi alţii, la amintirea acelor misive naive. Peste răul fizic pe care l-am încercat când, brusc, albia tumultuosului meu râu a secat, voi trece acum, spre a nu trezi, prin melancolii şi patetism, vehemenţele literaţilor de salon şi ale criticilor literari. Râurile de munte care urmau să împartă aceeaşi soartă aveau să fie însă numeroase, semn al unui timp straniu. Cu aparatul foto am alergat apoi prin munţi, convins că nimeni şi nimic nu îmi va putea confisca bucuria sezoanelor: primăvara cocoşii de munte, toamna cerbii şi caprele negre. Acum ştiu bine: nu era la mijloc cine ştie ce performanţă fotografică – sculele mele de atunci având limitele lor – cât întâlnirea cu viaţa. Cu cea sălbatică, deopotrivă. A trebuit să vină anul 1989 spre a constata că libertatea omului înseamnă, aici şi aiurea, lipsă de măsură şi lăcomie şi, prin ele, condamnarea la strâmtoare şi moarte a necuvântătoarele de tot felul. Adică şi a oamenilor care tac. Toate astea, e drept, nu se văd însă de pe trotuarele Bucureştiului.
Despre frumuseţea ce se cere apărată: viaţa
De îndată ce, scriind Despre frumuseţile uitate ale vieţii, Andrei Pleşu se bucură că pe lângă mâncarea gustoasă, undeva departe, există în lume şi tigri albi, faptul dovedeşte că este nu numai un rafinat gurmand, ci şi un gingaş informat. Iată de ce, dacă ar privi în ograda ţării, el ar putea avea surpriza să constate că, schimbând turnul de fildeş cu cel de pământ, acesta din urmă este mai înalt şi mai generos. De la înălţimea lui ar putea vedea, de pildă, că mai aproape de el decât tigrii albi – şi, în general, mai aproape decât orice tigru – se află piscuri şi creste carpatine asfaltate inutil pe bani publici, invadate de „investiţii” şi betonări ghiolbane, râuri pure ucise în draci de hidrocentralele private ale baronilor locali, munţi întregi dezgoliţi cu drujba, izvoare şi albii împuţite de fosele septice ale pensiunilor şi nenumărate alte rele „progresiste”. Şi, dacă tot e atât de sensibil la fauna de talia tigrului, ar putea constata că banalii urşi din Carpaţi nu mai au unde se retrage de atâţia dezvoltatori, vânători, pubele, regi ai asfaltului, culegători de zmeură, schituri ortodox-rentabile, off-roaderi, ATV-işti şi turişti de volan şi că dramele de pe strada Paris – de la poluarea fonică, la cea de eşapament şi, în general, umană – au cuprins şi ucid zilnic sihăstriile. Singurele locuri dumnezeieşti unde vulturii, păstrăvii, urşii , ba chiar şi filosofii consumatori de fineţuri culinare, se mai pot simţi în largul lor.
foto: Nicolae Dărămuș
Sunt vechi, domnule!
„Stelele clipesc întruna / Călătoare-n infinit. / Ceru-i luminos şi luna / Chiar acum a răsărit. / Peste-a nopţii feerie / Adie vântul încetinel. / Compunând o poezie / Gândul meu zboară catre el!! / Totul doarme prins de vraje / Farmec blând misterios / Numai eu mai stau de straje / Ah, cât este de frumos!” – scria Topârceanu în parodia O domnişoară de pension: Misterul nopţii, dovadă că reţeta şi meteahna fericirii cu orice preţ recomandate nu sunt originale.
Scurt acces de optimism
Nu ştiu dacă imaginaţia îmi joacă feste, dar mă întreb cum ar fi ca într-o bună zi, folosindu-şi autoritatea, să-l văd pe Andrei Pleşu pe râul Capra din Făgăraş, protestând împotriva uciderii apelor de munte prin hidrocentralele private ale unor nesătui infractori onorabili? La fel mă întreb cum ar fi să îl văd în DN 66A din Retezat, protestând cot la cot cu prietenul meu, Gabriel Păun, împotriva „drumului Băsescu”. Certamente, pentru toţi românii, un drum absolut idiot. Nu ştiu… Pesemne că profunda sa credinţă în Cel de Sus mă face să cred că ar putea deveni şi apărătorul lucrării Sale. Dacă nu cu pieptul în calea buldozerelor, măcar prin abţinere de la a linişti lumea prin scriitură. Pe tema mediului, cel puţin.
Revista Kamikaze, septembrie 2011
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
by Nicolae Dărămuș | Nov 26, 2015 | INOCENȚII MARII TERORI, MANELE PENTRU LUMEA BUNĂ
„Pentru a şti să scrii, trebuie să fi citit, iar pentru a şti să citeşti trebuie să ştii să trăieşti.” Guy Debord
foto: Nicolae Dărămuș
Atunci nu aş fi crezut în ruptul capului că peste puţină vreme îmi voi face mea culpa. Faptul nu înseamnă că mă şi scuz în vreun fel, motivându-mi greşeala prin foamea mea de civism autentic, cea care mă făcuse să iau – în pustiul civic românesc generator de miraje – ţânţarul drept armăsar.
„Domnule Dărămuş, trebuie făcut ceva!… O acţiune de plantare, ştiu eu? Să zicem «Bucureştiul verde»…” – sunase propunerea pe care mi-o făcuse H.-R. Patapievici, după ce îi telefonasem spre a-l felicita pentru felul în care îl apărase pe Traian Ungureanu in revista Litere, arte idei, când omul fusese îndepărtat de la postul de radio BBC. Cu acest prilej am aflat că, sub asaltul betoanelor, în „Micul Paris” spaţiile verzi se reduceau de la o zi la alta, aerul devenind tot mai irespirabil .
Onorat, l-am luat în serios şi m-am pus pe treabă. De la Direcţia Silvică Suceava mi s-au promis 5000 de puieţi mari – mesteacăn, salcâm şi tei – asigurându-mi-se şi transportul spre Bucureşti. Am găsit în capitală şi o parte din voluntarii necesari acţiunii şi, printr-o epistolă dactilografiată – era în urmă cu vreo 7-8 ani, poate mai mult – i-am comunicat că sunt gata de acţiune; el, uzând de notorietate, urmând să se ocupe de formalităţi şi de amplasarea arborilor. Nici un răspuns. Am mai trimis o epistolă, urmată de aceeaşi tăcere. La telefon nu am mai apelat, fiindcă am înţeles: mersesem cu credulitatea prea departe. Ceea ce cu gura părea uşor, cu mâna se dovedea pesemne de nefăcut.
L-am întâlnit apoi în standul TVR, la ediţia din acelaşi an a Târgului de Carte „Bookarest”. Ca scriitor şi realizator al emisiunii „Idei în libertate” ce se afla, H.-R. Patapievici răspundea întrebărilor şi sugestiilor telespectatorilor săi, acum prezenţi în sală. Televiziunea fiind publică, iar ideile libere, ce mi- am spus? Se va fi speriat omul de lopată şi hîrleţ, având mână fină, dar din gură nu are cum să ocolească munca „pro natura”. Drept care i-am sugerat să abordeze cândva în emisiunea sa, cu invitaţi adecvaţi, şi tematica ecologică, mult prea ignorată la noi – ce subiect cultural!, de la literatură la filme –, eu venind cu exemple dramatice ale realităţii româneşti. Oarecum ironic şi plictisit mi-a răspuns că emisiunea sa este una de cultură, elitistă, că nu şi-o poate ocupa tocmai cu ecologie, problemele mediului fiind numai o chestiune de societate civilă şi de integrare europeană. Ultima urmând să le rezolve şi pe acestea, însă doar atunci când va fi momentul.
Cum de la Gabriel Liiceanu ştiam că Patapievici este un adevărat Kierkegaard – „bucureştean” sau „al României”, nu mai sunt sigur –, nu m-am lăsat: îi trebuia pesemne românului o pildă culturală pe măsura gândirii danezului. I-am oferit-o pe loc. Iat-o, cu nădejdea că, aflat la loc de-a pururi cu verdeaţă, Sadoveanu îmi va ierta rezumatul scriiturii sale.
Zice-se că, ajuns în Asia, Alexandru Macedon fusese oaspetele unei populaţii care trăia după legea iubirii. Acolo asistase la judecarea unei pricini stranii: un om vânduse o postată de pământ altuia şi cumpărătorul găsise o comoară. Noul proprietar voia să înapoieze comoara fiindcă el nu cumpărase şi ce era în pământ, iar vânzătorul îi refuza oferta. Uimit, cuceritorul a explicat că în lumea sa civilizată, lucrurile se întâmplă invers. Ba mai mult, dacă împricinaţii nu se înjunghie, îi ucide împăratul, care le ia comoara. Tare s-a mirat judecătorul primitiv, întrebând: „Şi într-o asemenea ţară plouă? Într-o asemenea ţară, soarele încălzeşte? Pământul îşi dă roada? Nu bat molime pe cei răi şi sângeroşi? Nu cad trăsniţi proştii şi nelegiuiţii?” Alexandru Macedon i-a spus însă că totul este ok. „Înţeleg, a spus judecătorul. Înţelepciunea lui Dumnezeu e nemărginită, ca şi bunătatea lui; Dumnezeu dă acolo belşugul pământului, căci în acele ţări trăiesc şi animale necuvântătoare.” Publicul a aplaudat. Pe Kierkegaardul nostru pilda l-a lăsat rece şi, cu un zâmbet îngăduitor, a cerut asistenţei din sală altă întrebare.
Paul Claudel spunea că nu vorbele au făcut Odiseea, ci Odiseea a făcut vorbele, subliniind condiţia obligatorie a scriitorului-cetăţean: aceea de a poseda un vast bagaj experimental, pe lângă talent exersat şi vocabular firesc; întrucât doar aşa scriitorul creează operă, sădind şi învăţătură. Dacă notoriii erudiţi ai României actuale păcătuiesc cu inocenţă prin ceva, aceasta nu este lipsa vorbelor, ci lipsa propriilor „odisee”. Aceşti magazioneri ai rastelurilor cu vorbe, trăindu-şi imaginar şi frustrant odiseele de garsonieră, se metamorfozează din când în când în revizorii oficiali ai civismului românesc. Netrăiţi, atunci când sunt confruntaţi cu gravele probleme ale mediului, tocmai orizontul propriilor garsoniere – acoperit cu tomuri – îi împiedică să zărească orizontul.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 20 mai 2012
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
by Nicolae Dărămuș | Nov 23, 2015 | INOCENȚII MARII TERORI, MANELE PENTRU LUMEA BUNĂ
foto: Nicolae Dărămuș
Vrând-nevrând nu sunt original: „simt enorm şi văd monstruos”. Ce? Că România nu mai este a mea. Ba mai mult, că ea nu mai prea există.
Ţineţi minte, cei mai tomnatici, cum începea manualul de limba latină a anilor ’60 prin „In patria nostra multae silvae sunt, que bestiis abundant”? Iată că astăzi pădurile s-au împuţinat, fiarele lor deopotrivă, iar „patria nostra” a rămas cam fără patrimoniu natural şi resurse, bestiile adevărate fiind intra muros şi mereu la cârmă. Suntem – cum ar zice Václav Havel – în plină primejdie, oroare şi catastrofă. Or, de aici mi se naşte întrebarea: ce fel de oameni au fost cei care – asumându-şi după 1989 statutul de elite intelectuale – nu au văzut la timp, ca o Casandră, primejdia, oroarea şi catastrofa? Mă tem că nu au fost intelectuali, ci numai nişte notorii erudiţi.
Dacă nu o dată, fie direct, fie prin misive şi prin texte din presă, am încercat să atenţionez „farurile” poporului asupra unei priorităţi acceptate de toţi liderii naţiunilor care contează – sănătatea mediului – asta a fost întrucât sunt încredinţat că unde viaţă „nu e, nimic nu e”. Nici chiar elite: filosofi, scriitori şi… oameni de afaceri. Pentru a pricepe asta, măcar primele două categorii ar fi trebuit să nu mai confunde buna intenţie cu bunăvoinţa, făcând şi deosebirea între „viziunea vizuinii” şi viziune. Erori în care s-au aflat îndelung şi călătorii de la clasa întâi a Titanicului în scufundare. Dacă elitelor de pe Titanic le lipsea informaţia despre stricăciunea vasului pe care benchetuiau, pretinsele elite româneşti nu au nici o scuză pentru întoarcerea feţei de la tragica evoluţie a mediului, fiind în mare măsură responsabile de somnul şi eternul „după ploaie chepeneag” al României.
Din nefericire, notoriii erudiţi aflaţi în spaţiul public – curtând flatant puterea politică de dreapta, ignorantă şi agresivă – au fost mereu dominaţi de propriul ego hipertrofiat într- atât încât vanitatea lor îmbrăca până şi haina modestiei opace. Obsedaţi de „literatura personală”, de „proza memorialistică şi epistolară” şi terorizaţi de gândul că încă nu şi-au scris „toate cărţile” (inclusiv cele de bucate, cele despre extaz, „de ce iubim femeile” şi jurnalele „intime”), că nu au dat „totul”, aceşti „bărbăţei de elită” s-au mulţumit cu exclamaţii sporadice de revizori oficiali ai civismului şi, condamnând în gura mare comunismul, au fost bucuroşi că în „capitalismul de cumetrie” au putut, graţie atributului, să îşi vadă obsesiile tipărite în tiraje rentabile. Preferând aşadar mai degrabă să se arate decât să arate, preferând cunoştinţele şi savantlâcul, adevăratei cunoaşteri.
Ei sunt “humanitrăistarii”: câţiva prosperi scriitori promovaţi mercantil de editura Humanitas. Inşi cu o memorie excelentă, cultivaţi şi ridicaţi prin obstinat şi pasionat studiu propriu, însă netrăiţi, dobândind din cauza succesului – fapt şocant şi nesperat pentru ei, cei dinainte de ’89 – un comportament de parvenit, marcat de suficienţă şi de lipsa generozităţii. Cel care, adăugat comportamentului grobian al adevăraţilor parveniţi din topurile de miliardari, a grevat şi grevează încă România.
Îmbătaţi de gloria de a fi în centrul atenţiei, ei au ignorat faptul că la rostirile şi scrierile lor se uită dezorientaţii bine intenţionaţi, cei care nu s-au năruit spre tabloide, spre manelele lui Guţă şi poşetele Columbencei şi, complăcându-se în rolul de învăţători, şi-au condus mulţimile de fani spre căldurica unor „vizuini” placide, unde nu există nimic din ceea ce, de acolo, nu se vede.
Faptul că la această oră 20 de şcoli din Franţa poartă numele lui Yann Arthus Bertrand, autorul filmului-avertizare Home, şi fondatorul organizaţiei ecologice Goodplanet, spune multe despre ora exactă a adevăratelor naţiuni, luminate de conştiinţe generoase şi mereu atente. Iarăşi Franţa asta nesuferită, iarăşi Parisul! – ar putea exclama un patriot. Da… Eterna noastră „soeur aînée”, unde nu degeaba un bun tâmplar, absolvent al Şcolii de Arte Frumoase din foarte “Micul Paris”, a devenit Brâncuşi… Loc în care, pripăşindu-se, şi alţi mioritici s-au pomenit Cioran, Ionesco, Eliade.
Trebuie să mărturisesc: am recidivat în presă la adresa „humanitrăistarilor” numai după recidivele lor. Căci dacă notoriii erudiţi s-ar abţine în public de la „superioare” consideraţii la adresa „elitelor ecologice” – cum, ironic, îi numesc ei pe conştienţii „pro natura” – la adresa ecologiei şi vieţii sălbatice, ar fi bine. Şi fiecare dintre ei, tăcând măcar, „filosof ar rămâne”. Însă, deşi pare- se că domniile lor au văzut Lucrarea Celui de Sus, natura, cam numai de pe trotuare şi poteci păltinişene măturate, nu se pot stăpâni. Trebuie să se manifeste, uzând cu orice prilej de percepţia colectivistă asupra elitei întrupate de propriile lor persoane, întrucât, trebuie să o spun: atât, de pildă, la Gura Humorului unde locuiesc acum, cât şi în Clujul natal unde mă întorc adesea, condiţia inconturnabilă care te înalţă din postura de provincial, este să citeşti Pleşu, Patapievici şi Liiceanu şi să le frecventezi conferinţele. Îi citeşti, ai respirat cu ei aerul aceleiaşi săli?…Te-ai scos. Că eşti profesor, vidanjor, medic, mezelar, informatician sau piţipoancă, devii şi tu oleacă de elită şi, însuşindu-ţi părerile eruditului preferat, poţi emite şi tu eronate opinii avizate. Că „…doar a zis şi Pleşu”.
Tocmai fiindcă „boierii minţii” şi-au expus în mod repetat dispreţul faţă de îngrijorările „pro natura” şi drama ecologică a Terrei – unii desfiinţând-o vehement cu argumente liberale, economice, „moderne”, umaniste, adică strict antropocentriste – am socotit că, totuşi, cazuistica lor merită atenţie. Fiindcă prin atitudinea lor au contribuit substanţial la distrugerea „vizuinii” naţionale. A ţărişoarei adică. Despre nocivitatea acestei optici de pitic a cuvântat sintetic şi un orientat ales, Shimon Perez: „Trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri nu istoria trecutului, ci istoria viitorului.”
ONU avertizează că în anul 2030, dacă societatea va evolua în aceleaşi sens şi ritmuri de consumism acerb şi o rată a natalităţii de 6.000.000 de nou-născuţi pe lună , populaţia Terrei se va hrăni preponderent cu insecte; populaţia umană, fireşte, ceilalţi fraţi întru Domnul fiind demult făcuţi cârnaţi, de la colibri şi sardele, la turmele de gnu ale Africii.
Cum comunismul a murit, iar în România a fost şi condamnat cu ajutorul pomenitelor elite care l-au înfierat cu intelectuală mânie, este limpede că spre clătitele cu greieri şi furnici ale anului 2030 ne va conduce capitalismul triumfător. În frunte cu adepţii săi arghirofili: erudiţii de dreapta şi plutocraţii de succes.
Cei care se vor trezi la timp cu siguranţă vor purcede neîntârziat la „condamnarea capitalismului”. Condiţie în care capitaliştii mai rămân singura problemă.
Probabil că Terra va sfârşi cândva înghiţită de vreo stea, dacă nu cumva, până atunci, un asteroid gigantic o va scuti vremelnic de actualele forme de viaţă. Nu cred însă că sub aceste ipoteze este de acceptat ca viaţa să fie prigonită şi urâţită de contemporani sub nici un pretext. Că faptul se întâmplă aici sau aiurea, răul este tot rău. De aceea nu pot privi cu detaşare de „boier al minţii” la cei care sunt îngrijoraţi de soarta semenilor mei, a celor asemănători şi – n-am să obosesc să o tot rostesc! – a celor oarecum diferiţi, îmbrăcaţi în blănuri, pene solzi, chitină şi frunze. Îngrijoraţi printre care mă număr. Şi nădăjduiesc să nu îmi fie luată drept dovadă de vanitate ipoteza că, prin unii oameni, Dumnezeu lucrează. După cum şi diavolul încearcă pesemne.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 23 martie 2013
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments